Chezăşia unei căsnicii

FAMILIE // „Mama mă trăgea de cap pe fereastră, iar Nistor de picioare, înapoi. În sfârşit, le-am spus părinţilor să meargă acasă, că eu rămân la Nistor”

Ambii s-au născut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, au trecut şi prin urgiile foametei, alimentându-se cu troscot şi cu câte un grăunte, pentru a supravieţui, au copilărit împreună, trăind într-o mahala, iar la 19 ani şi-au unit destinele. După ce au format o familie sănătoasă şi le părea că toată lumea este a lor, soarta le-a luat, în aceeaşi zi, două fiice. Aşa le-a fost dat să trăiască, dar au trecut peste toate doar împreună, sunt de părere soţii Nistor şi Varvara Botnari din localitatea Măgdăceşti, raionul Criuleni. În toamna aceasta, şi-au sărbătorit împreună cu copiii şi nepoţii, rudele şi prietenii nunta de aur. Secretul căsătoriei lor mi l-au depănat ambii, şezând de vorbă la o masă plină cu bucate, aranjată de doi oameni gospodari, cu suflet mare şi cu credinţă în Dumnezeu.

Dragostea lor s-a aprins atunci când se jucau în mahala. El provine dintr-o familie de patru copii, iar în familia ei au crescut nouă copii. Cum se mănâncă şi se câştigă o bucăţică de pâine au ştiut de mici. Părinţii au fost cei care ne-au dat poveţe şi ne-au educat prin muncă, „că aşa era înainte”, spune mătuşa Varvara.

„Aveam 19 ani când ne-am luat, dar a fost cu peripeţii căsătoria  noastră. Părinţii mei nu voiau să mă dea după Nistor şi nu că nu avea bogăţie sau din alte pricini. Nu era bun pentru mine că nu avea armata făcută”, îmi spune femeia în timp ce se uită la moş Nistor.

„Cine nu avea armata nici nu era bun de însurat”, încuviinţă gospodarul casei. „Voiam să mă căsătoresc mai devreme, pentru că nu era prea dulce în familie. Eram cel mai mare şi mama decedase când sora mai mică avea doar şapte luni, iar mama vitregă mă bătea. Voiam să scap şi de casă, dar oricum îmi era tare dragă Varvara”, ne-a mărturisit moşul.

A furat-o de mireasă

„M-a furat de mireasă. Eu veneam cu vaca şi patru băieţi de seama noastră din mahala m-au înşfăcat, mi-au pus o batistă în gură şi m-au dus în casa mare, la Nistor. El a încuiat uşa şi mi-a spus: „Gata, eşti a mea!”. Au venit părinţii mei ca să mă ia înapoi acasă. Mama mă trăgea de cap pe fereastră, iar Nistor de picioare, înapoi. În sfârşit, le-am spus părinţilor să meargă acasă, că eu rămân la Nistor”, spune mătuşa Varvara, în timp ce râde din cauza emoţiilor pe care le retrăieşte în timp ce deapănă firul amintirilor. „Ne-am căsătorit de Sf. Marie, pe 21 septembrie, iar peste două luni am plecat în armată, la Krasnoiarsk, în Siberia. Timp de trei ani de zile nu am fost acasă”, îşi aminteşte bărbatul. „El a plecat, dar eu cu toate neamurile am ridicat casa în Drăsliceni, satul lor de baştină din acelaşi raion. Când a venit din armată, a găsit casa aşa cum o descrisesem eu în scrisorile primite în timpul armatei de la mine. Am început şi noi a trăi împreună în cuibuşorul nostru unde am adus pe lume patru copii – un băiat şi trei fete”, rememorează mătuşa Varvara.

Au mâncat măsălare

„Totul a fost bine în familia noastră, până când au murit fetele mele”, a început a lăcrima femeia, iar moş Nistor, plin de emoţii, a început să povestească tragedia prin care au trecut. Fetele aveau şase şi, respectiv, şapte ani. După şcoală, s-au dus să pască vacile împreună cu o vară de opt ani. Pe imaş au mâncat toate trei măsălare. Au ajuns acasă cu vaca, după care au căzut. „Le-am dus la spital, le-au făcut spălături, dar otrava le intrase în sânge. Nu au avut scăpare. Au murit tustrele şi le-am îngropat în aceeaşi zi”, povesteşte bătrânul, în timp ce-şi freacă mâinile una de alta, iar mătuşa Varvara îmi arată şi o poză cu fetele. „Le am numai moarte pe miresuicele mele, că înainte nu prea se fotografiau ca acum”, zice femeia în timp ce-i curg şiroi lacrimile. „Am fost o femeie tare veselă şi mereu cântam, pe deal, unde am lucrat, la nunţi şi cumetrii, dar după ce fetele au plecat la Domnul am uitat de cântec”, ne mărturiseşte bătrâna. Tragedia i-a marcat toată viaţa. Zece ani a stat mai mult prin spitale şi la pat, iar la 37 de ani medicii au pensionat-o pe caz de boală, dându-i grad de invaliditate. În tot acest timp, pe lângă casă gospodărea mai mult moş Nistor, având grijă şi de ea, şi de copii. „Am un bărbat de treabă”, se laudă femeia.

„Nu i-am dat o sfârlă toată viaţa şi spun asta de faţă cu ea”

„De toate am avut în toţi aceşti ani de căsnicie, dar respectul şi dragostea au fost la loc de cinste între noi. Ea mereu m-a susţinut şi eu la fel am ajutat-o în toate. Ne înţelegeam uneori din priviri. Nu i-am dat o sfârlă toată viaţa şi spun asta de faţă cu ea. Dacă vedeam că-i buia (situaţie fierbinte, de ceartă – n.a.), ieşeam afară”, spune cu voce vioaie bătrânul. „Am gospodărit împreună, dar eu eram cu chimirul. El lucra, dar cheltuiala în casă o duceam eu. Am construit încă două case cu copiii împreună, de la care avem numai bucurii”, zice gospodina casei.

În anul 1980, în urma alunecărilor de teren, o mare parte din casele din satul Drăsliceni au intrat în pământ, printre care şi prima casă a lor. Au construit încă o casă, în localitatea Măgdăceşti. Cei doi copii le-au dăruit patru nepoţei. „Copiii îmi sunt cuminţi şi nepoţii la fel”, susţine femeia. „Credem că vom ajunge şi zilele când vom ţine şi strănepoţi în braţe, dar acum nepoţica mai mare face magistratura”, spune cu mândrie moş Nistor.

Din discuţia pe care am avut-o cu aceşti bătrânei luminoşi la suflet şi chip am înţeles că sunt credincioşi şi respectă toate sărbătorile religioase. Mătuşa Varvara nu prea merge acum la biserică din cauza durerilor de picioare, dar lucrul de gospodină şi-l îndeplineşte singură, pe când moş Nistor merge în fiecare duminică la liturghie. Pensia mică pe care o au ambii nu le prea ajunge, pentru că medicamentele sunt scumpe, dar orătăniile pe care le ţin pe lângă casă îi salvează. La plecare le-am dorit sănătate, spunându-le că voi veni şi atunci când vor face şase decenii de la căsătoria lor. „Să dea Domnul să ajungem!”, îmi răspund într-un glas soţii.

Victoria POPA

The following two tabs change content below.