Chemarea oleandrilor

După „O săptămînă de poeme nescrise” (1998) şi doisprezece ani de poeme nepublicate într-o carte, Maria Şleahtiţchi revine cu un volum de poezie al cărei titlu anunţă un lirism de tip subiectiv – „Oleandrii mă strigă roz” (Cartier, 2010).

Grupate în cinci cicluri, cele 25 de poeme alcătuiesc biografia lirică a unui eu feminin prins între două lumi: aici şi acum – un univers al intimităţii literaturizate, „dincolo” – un univers pastoralizat al trăirilor/ fiinţelor de altădată. „Apocrife”-le conţin versuri de un lirism cu discrete accente senzuale, în care se urmăreşte refacerea cuplului primordial (eu-tu; el-ea): „el/ îi face loc sub plapumă/ o lasă să-i intre sub piele/ să-şi încălzească picioarele reci de gambele sale fierbinţi// ea/ se subţie pînă devine un abur/ un fum un fir de cenuşă/ pornită alandala pe-o coamă de vînt”.

„Poeme”-le „în vernil” surprind, uneori la modul impresionist, cu ajutorul imaginilor cromatice sau al metaforei stihialului, „peisaje” din imediat: „plopoaicele hermafrodite/ cu ugere pline de laptele/ verdelui crud/ şi poale zdrenţuite-n rafale/ îşi smulg despletite chica/ dînd pe vînt clăbuci răsuciţi/ în volane dantelate de puf”.
Textele din ciclul „Oleandrii mă strigă roz” invocă făptura mamei, trecută dincolo; sînt, de fapt, mesaje onirice venite de la cea pentru care „lipsa trupului” e „pierderea mea cea mare” („draga mea/ a mă reîntrupa nu pot/ inconsistenţa e/ singura mea povară”).

„12” este un poem în care descrierea unei scene din banalul cotidian trece în rugăciune pentru mîntuirea trupului lui Iuda: „11. iartă-i regretul şi teama/ şi-alegerea/ frînghie trainică copac viguros// 12. îndură-te doamne că doar nu mai e nevoie de el/ scoate-i din ştreang trupul uscat”. În final, în poemele din ciclul „Dincolo”, autoarea iarăşi evocă, narînd lirismul, fiinţa mamei, plasînd-o în universul rustic al copilăriei, un univers al purităţii şi al statorniciei: „seară de vară la noi acasă/ în grădină greieri şi simfonii erotice/ în aer miros de mămăligă/ coaptă la foc de ogrinji// liniştea stă pe pragul casei/ ca într-o scoică a veşniciei”.

Poezia Mariei Şleahtiţchi, cu toate că mai conţine referinţe culturale şi porniri textualiste, este traversată de un lirism genuin intens şi emoţionant. Prospeţimea imaginilor rezultă din îmbinarea sinestezică a senzaţiilor („verde uscat”, „alb tăbăcit”, „roşu acrilic”, „verde vîscos”, „vocale rujate”) sau din poetizarea limbajului regional (rustic, în general), uşor arhaizat („veliştea vînturilor”, „nu pot croşeta lănţuşele semantice”).
Scrise cu migală, poemele din această carte se citesc totuşi dintr-o suflare, pentru că ating o coardă sensibilă a fiecăruia dintre noi – relaţia cu cei de odinioară, legătura cu lumea „oleandrilor roz” (imaginea simbolizînd universul idilic al copilăriei), cu „eternul ieri/ cu mîinile calde ale mamei/ şi şapca tatei săltată pe frunte”. Este poezia unui eu care caută confirmarea propriei identităţi în idee, în cuvînt, în amintire, în tăcere: „sînt brazda mov/ ce-şi mulează culoarea pe/ vîrtejul de aer zvelt// sînt fluviul de miere/ de tei şi de salcîm/ ce se revarsă lin/ peste ochiul nesomnului// sînt gînd reîntors/ în lăcaşul cu aură/ de smoală grizonată// sînt abur ce se resoarbe/ în vocale rujate în lanţul/ cuvintelor legate de plămîni// sînt tăcerea/ vîntoaicelor cu răni/ abia tămăduite”.
Text foto:
După recitalul susţinut de Maria Şleahtiţchi la una din Serile Poetice ale Editurii Cartier, autoarea a primit trandafiri în semn de admiraţie pentru noul ei volum de poezie „Oleandrii mă strigă roz”.

Lucia Ţurcanu