Cheia reunirii e la Bucureşti

Vizita Angelei Merkel la Chişinău a suscitat reluarea discuţiei despre reunirea RM cu România după modelul german. Discuţie e prea mult spus, e o invocaţie, un prilej de a ne lamenta, de a zgândări, deja peste 20 de ani, aceeaşi rană, un fel de exerciţiu colectiv de sadomasochism: de ce nemţilor li s-a „permis”, iar românilor nu, când de fapt întrebarea trebuie pusă altfel: de ce germanii au reuşit şi de ce românii, nu? Ideea dominantă în unele capete e că cineva ne discriminează, ne pune beţe în roate, ne nedreptăţeşte, se opune din răsputeri intenţiilor noastre de reunificare. Şi, dacă ne luăm după un Rogozin, am putea crede că e adevărat. Dar nu el este principala piedică în calea reîntregirii României.

Apel către Merkel

Comitetul Româno-American pentru Basarabia, condus de Nicholas Dima, fost jurnalist la Vocea Americii, i-a adresat zilele trecute cancelarului german o scrisoare, în care se subliniază că „mai devreme sau mai târziu R. Moldova trebuie să se reunească cu România după cum Germania de Est s-a unit cu patria germană”, îndemnând-o pe Merkel să facă tot ce-i stă în puteri pentru a se realiza acest ideal românesc. Dar de ce i-ar păsa Germaniei de idealul românilor mai mult decât ne pasă nouă? O macină pe Merkel regretele, are remuşcări pentru că Germania a conspirat cu URSS împotriva României? Şi dacă i-ar păsa, ce ar trebui să facă ea? Să-i înlocuiască pe politicienii din România şi RM? Cu acelaşi succes mesajul respectiv putea fi adresat şi Rusiei.

Rusia nu uită

„Rusia nu uita, Basarabia nu e a ta!”, se scandează de douăzeci şi ceva de ani pe străzile Chişinăului. Rusia nu uită, o demonstrează zi de zi, dar România ţine minte că Basarabia îi aparţine, are ea un plan de reunificare cu RM? Nu suntem siguri. S-ar putea să aibă, s-ar putea să nu aibă. E preocupată clasa politică românească de chestiunea Unirii, face România tot posibilul pentru a-şi restabili măcar parţial unitatea, după modelul german? Face câte ceva. Dar principalul lucru nu l-a făcut, totuşi.

Contextul securităţii regionale

De ce Germania a reuşit în 1990, iar România, nu? Răspunsul este evident: pentru că România era într-o stare precară, deconcentrată, neatractivă. Deşi nici Germaniei nu i-a fost simplu. Faptul că nemţii din RDG votau pentru reunificare cu picioarele, fugind cu miile în RFG, prin „spărtura” din Ungaria (care înlăturase sârma ghimpată de la frontieră), nu îi impresiona deloc pe François Mitterrand sau Margaret Thatcher, care îi cerea lui Gorbaciov să facă tot posibilul pentru a nu admite reunirea celor două state germane. Pentru a înfrânge rezistenţa omologilor săi europeni, cancelarul Helmut Kohl a venit cu programul de „10 puncte de depăşire a diviziunii Germaniei şi a Europei”. Ca să nu mai vorbim de zecile de miliarde de mărci pe care le-a cheltuit în acest scop. Moneda unică, Uniunea Politică Europeană de astăzi sunt în mare parte rezultate ale voinţei germane de reunificare. Interesul naţional a făcut ca Germania să devină motorul procesului de integrare europeană, de care beneficiază şi România. Fiindcă veni vorba, luând exemplu de la nemţi, românii ar putea să abordeze unirea într-un cadru mai larg, în contextul securităţii regionale, a fobiei ucrainene…

Ostalgia şi nostalgia

Bucureştiul nu a pus atunci în faţa marilor puteri problema reunificării, recunoscând imediat independenţa RM. Şi a procedat corect, nu câştiga nimic, dacă îşi anunţa pretenţiile teritoriale faţă de RM. Ca să imite Germania, România ar fi trebuit să se asigure în primul rând că majoritatea populaţiei RM va spune Da. E adevărat, nemţii din RDG nu au fost întrebaţi dacă doresc reunificarea, dar răspunsul lor era evident. Nu se ştie cum ar fi procedat ei dacă ar fi dus-o din punct de vedere material mai bine şi s-ar fi simţit mai liberi decât cetăţenii RFG. Ostalgia de azi a unor foşti cetăţeni RDG, care nu se simt integraţi în societatea germană reunificată, demonstrează că patriotismul nu este o valoare absolută nici la alte popoare.

Voia majorităţii

Oricum, dacă a existat vreo oportunitate de reunire în 1990, aceasta nu mai există. Dacă atunci se mai putea miza pe entuziasmul revoluţionar, pe setea de dreptate şi adevăr istoric, pe solidaritatea frăţească, azi moldovenii luptă disperaţi pentru supravieţuire, preocuparea lor principală fiind, după cum arată sondajele, găsirea unui loc de muncă. De aceea, orice discuţii despre modelul german, pactul Molotov-Ribbentrop sunt în van, ne duc pe o pistă falsă. Trenul reunificării după modelul german a plecat. O viitoare unire se poate face doar prin voia majorităţii. Art. 142 al Constituţiei RM spune că „dispoziţiile privind caracterul suveran, independent şi unitar al statului, precum şi cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majorităţii cetăţenilor înscrişi în listele electorale.

Moldovenii s-au maturizat

Iar ca cetăţenii RM să voteze pentru unire, România trebuie să devină atractivă pentru ei. Sociologii constată că moldovenii s-au maturizat, sunt pregătiţi să se despartă de Rusia, dacă UE le oferă locuri de muncă şi o viaţă mai bună. Dacă în locul României ar fi fost Germania (să facem un exerciţiu de imaginaţie), pentru unire votau astăzi şi ruşii din Bălţi. Aşa că cheia reîntregirii României nu e nici la Berlin, nici la Moscova, e la Bucureşti. Cum să vrea moldovenii unirea cu o ţară a cărei cetăţeni emigrează în masă, în timp ce clasa ei politică nu încetează războaiele interne pentru putere? Degeaba mărşăluim pe străzi, strigând „unire”, dacă ţara „de glorii” şi „de dor” nu este capabilă să intre în zona Schengen şi, după cum demonstrează evenimentele din ultimele săptămâni, mai are grave probleme la capitolul democraţie. Unirea poate reuşi doar ca un proces de regândire, de reaşezare a României, ca un proiect naţional. Până a ajunge să cerem ceva de la Merkel sau Putin, trebuie să ne facem bine lecţiile.

Nicolae Negru

The following two tabs change content below.
Nicolae Negru

Nicolae Negru

Nicolae Negru

Ultimele articole de Nicolae Negru (vezi toate)