„Cercetarea memoriei perioadei sovietice trebuie făcută pentru memoria nenumăratelor victime anonime dispărute în lagărele enkavediste”

Dr. Ludmila Cojocaru

 Interviu cu Ludmila Cojocaru, doctor în istorie, conducător științific al proiectului „The deportations from the neighbouring Chernivtsy region (Ukraine) in 1944–1953 and from the Bricheny, Oknitsa and Edints regions (Moldova)”, Institutul de Istorie Socială „ProMemoria”

– Stimată Doamnă Ludmila Cojocaru, deportările constituie un subiect căruia i-au fost dedicate multe volume de la 1990 încoace, ce aduce în plus proiectul pe care îl gestionaţi?

Crimele staliniste au constituit un subiect marginalizat îndelung de istoriografia sovietică. De asemenea, el a fost adeseori evitat de către cei care au trăit această perioadă zbuciumată. Originalitatea volumului constă în valorificarea memoriei victimelor regimului totalitar, precum şi introducerea mărturiilor supraviețuitorilor regimului comunist în circuitul științific internațional. În context, aş vrea să subliniez contribuția colegului nostru, dr. Marius Tărîță, la realizarea proiectului şi editarea cărţii.

– Prin faptul că volumul a fost publicat în engleză se urmăreşte un alt public decât cel din Republica Moldova?

Nu neapărat un alt public, ci unul mai larg decât cel pe care îl vizează de obicei apariţiile editoriale în română şi rusă. Volumul va fi accesibil bibliotecilor și centrelor de studii occidentale interesate de studierea memoriei deportărilor și muncii forțate din spațiul ex-sovietic.

– Cum s-a reuşit realizarea unui asemenea proiect din moment ce investigaţiile privind crimele staliniste rămân în cele mai frecvente cazuri, ca şi monumentele, la nivel de intenţie?

De data aceasta, cercetările s-au desfășurat în cadrul unui amplu proiect internațional, cu susținerea Institutului pentru Istorie Aplicată (Frankfurt pe Oder) și Fundației „Memorie, Responsabilitate, Viitor” din Germania. Fundația respectivă a fost formată în 2001, cu susținerea directă a guvernului german, având drept scop soluționarea litigiului compensațiilor pentru victimele regimului nazist.

Din 2007, fundația susține proiectele internaționale de cercetare în spațiul Europei de Est care își propun să întreprindă studii echidistante privind istoria totalitarismului, protecţia drepturilor omului și dezvoltarea culturii memoriei victimelor regimurilor politice. Prin urmare, cartea „The deportations from the neighbouring Chernivtsy region (Ukraine) in 1944–1953 and from the Bricheny, Oknitsa and Edints regions (Moldova) / Deportările din regiunile vecine or. Cernăuţi (Ucraina) în anii 1944–1953 şi raioanelor Briceni, Ocniţa şi Edineţ (R. Moldova) în anii 1949-1951” este rezultatul unui efort conjugat al programelor europene de studiere a memoriei și al unui grup de tineri cercetători – Maryan Lopata (Ucraina), Andrey Mastyca (Belarus) și Marius Tărîță (Republica Moldova) – fapt pentru care îi felicităm.

– Cât de importantă este investigarea memoriei orale şi de ce anume acum?

Valorificarea materialelor de istorie orală este deosebit de importantă, deoarece aceasta se află la limita pericolului de a nu mai fi recuperată. Totodată, cercetarea memoriei acestei perioade trebuie făcută pentru memoria nenumăratelor victime anonime care au dispărut în beciuri și lagăre enkavediste. Anume pentru ele trebuie să intrăm în arhive pentru a afla adevărul.

În acelaşi timp, volumul cuprinde o serie de documente de arhivă inedite, aflate până nu demult sub sigiliul „grad sporit de securitate”. O abordare comparativă a documentelor din fondurile Arhivei Naționale și a mărturiilor celor deportaţi ar deschide noi resorturi pentru cercetarea și asumarea trecutului. În opinia mea, acest lucru rămâne condiția principală pentru atingerea unei concilieri într-o societate cu memorii atât de competitive cum ar fi cea din Republica Moldova.

– Bănuiesc că mărturiile celor deportaţi umanizează demersul autorilor, îi conferă o dimensiune emoţională…

Interviurile publicate în acest volum constituie un material generos pentru cei care vor să cunoască istoria de la cei care au trăit-o la persoana întâi. Mărturiile publicate relevă împrejurări, trăiri, amintiri împărtășite rareori… În majoritatea cazurilor, memoriile de acest gen s-au dovedit a fi autocenzurate și trecute pe regim de tăcere (cu înverșunare) din varii motive: fie din cauza fricii și a riscului repetării calvarului, fie pe post de strategii de apărare, evitând orice confruntare deschisă cu discursul istoric oficial al puterii sovietice.

– Publicarea acestor mărturii ar putea influenţa relaţiile dintre denunţători şi victime?…

Materialul istoric colectat va răspunde la asemenea întrebări ca: Cine au fost cei care au denunțat? Ce i-a determinat s-o facă? Cum a marcat colaborarea cu regimul sovietic viața celor condamnați pe nedrept, dar și cea a denunţătorilor?…

Din propriile materiale de teren am constatat o tendință de retrăire a acestor experiențe traumatizante drept încercări ale sorții și, mai puțin, resentimente.

În ce priveşte felul cum s-au remodelat relațiile dintre victime și trădători își așteaptă cercetătorii. Faptul că teroarea a fost componenta principală a politicii statului sovietic este deja un adevăr recunoscut. Cum rămâne însă cu memoria traumatizată a celor care au trăit acest persecuţii este o întrebare valabilă pentru noi toți.

Interviu realizat de Ilie Gulca