Centenarul Unirii // Un secol mai lung decât veacul

 

Mariana Ticolaz

O întrebare fără răspuns

Nu am vrut sa încep acest text cu generalizări de genul “moldovenilor le place”, “moldovenii vor”, “moldovenii cred”… stai… moldovenii sau românii? În momentul în care pui întrebarea asta, intri pe un teren minat şi rişti să fii făcut bucăţi. Eu am renunţat demult să mai caut răspuns la această întrebare şi de fapt s-o pun. Nu din teama de dispute sau chiar conflicte, ci pentru că pentru mine nu mai contează răspunsul.

Mariana Ticolaz

Deşi dacă stau bine şi mă gândesc, dacă aş fi fost în R. Moldova toţi anii ăştia, probabil răspunsul ar fi fost foarte important pentru mine, însă toţi anii departe de casă m-au distanţat cumva de disputele identitare dintre Prut şi Nistru. Când vezi suferinţa umană îndeaproape în zonele de conflict (în cazul meu, în Africa), păruiala de acasă pe tema who is who îţi pare atât de măruntă şi lipsită de importanţă.

Revenind la generalizarea pe care am vrut s-o evit la început, observ tendinţa multora din R. Moldova de a căuta salvare din exterior, fie de la Putin, fie de la UE, fie de la România. E mai simplu să te smiorcăi în batistuţe tricolore (sau orice altă culoare, după preferinţele politice) decât să-ţi asumi responsabilitatea pentru destinul tău. Nu zic al ţării tale, că e prea mult spus. E mult mai simplu să te declari mare unionist şi român şi să furi într-o veselie banii pe care i-a dat guvernul român R. Moldova în toţi aceşti ani şi care cred cu tărie că nu trebuia să-i dea. România e o ţară cu prea multe probleme interne ca să mai suporte financiar mitul României Mari.

România ar putea fi bijuteria turistică a Europei, dar se pare că nu acestea sunt priorităţile. Anul trecut am făcut un tur al României şi am ajuns şi pe Transfăgărăşan. La telecabina dată în exploatare din 1974 şi (care nu a văzut măcar o vopsire de atunci) îţi ia 30 de lei de persoană dus (cam 7 euro) pentru 10 min. Pentru comparaţie, o călătorie de o oră cu barca pe canalele Amsterdamului costa 8 euro. Cascada Cailor e înecată de munţi de gunoi. Lacul Ştiol de o frumuseţe de poveste e înconjurat de sticle goale şi hârtii. Mai bine dai bani R. Moldova decât să-ţi dezvolţi turismul. Sau să cauţi soluţii pentru a debloca traficul pe autostrăzile principale. Pentru mine personal acestea contează mai mult decât declaraţiile bombastico-populiste “Basarabia e România” şi altele de genul ăsta.

România e un loc drag inimii mele, cu privelişti atât de frumoase încât îţi taie răsuflarea, dar de crescut am crescut într-un sat uitat de Dumnezeu de lângă Vadul lui Voda, cu drumuri desfundate şi până astăzi şi fără iluminare pe străzi. Şi acasă mă simt la Chişinău, nu la Bucureşti. Succesele Simonei Halep deşi mă impresionează, dar nu mă fac atât de mândră ca succesele lui Andrew Rayel, de exemplu.

Pe vârful Viştea Mare, Munţii Făgăraş

Pe de altă parte, de când călătoresc prin România am ajuns să cred că în cazul celor din R. Moldova anii de dominaţie rusească şi-au lăsat o amprentă care pe majoritatea i-a schimbat foarte mult şi orice tentativă de a-i încadra într-o categorie sau alta vor eşua şi ar putea, eventual, să creeze mari probleme. Avem nevoie de relaţii de bună vecinătate şi cooperare, însă orice tentativă de realizare a mitului României mari ar putea fi un dezastru pentru ambele părţi.

P.S. Nu am pretenţia de a avea o viziune de ansamblu. Judec şi eu din ce vad de acolo de unde sunt. Şi da, Vă rog să nu-mi daţi dreptate, eu m-aş bucura.

Mariana Ticolaz, despre sine:

„Sunt plecată din R. Moldova de aproape opt ani. Locuiesc în Haga, Olanda. Am cochetat cu jurnalismul în studenţie, dar a fost mai serios decât am intenţionat: şase ani ca jurnalist în redacţia tineret la Radio Moldova, pe urmă diferite proiecte locale în încercarea de a supravieţui acasă. În prezent, sunt jurist în biroul Procurorului la Curtea Penală Internaţională cu sediul la Haga şi activitatea mea e legată de investigarea şi judecarea crimelor de război, împotriva umanităţii şi genocidului.”