Cele mai tari 10 invenţii ale Antichităţii

DESCOPERIRI // Istoria omenirii reprezintă un lung şir de inovaţii tehnologice

Sapiens. Homo sapiens. Sa încercăm să privim, pentru câteva clipe, istoria omenirii nu doar ca pe o sumă de războaie sau ca pe o succesiune de domnii, cum apare ea în compendiile istorice, ci ca pe un lung şir de inovaţii tehnologice sau de altă natură. Propunerea vine din partea portalului descopera.ro

Grădinile

Până la rafinamentul Grădinii celor cinci simţuri de la castelul din Yvoire, la splendidele labirinturi ale Versailles-ului sau la geometria severă a spaţiilor verzi de la Wildegg, Anglia, drumul a fost lung şi pavat cu milioane de flori şi legume. Grădinile fac parte din cadrul de viaţă al omului din momentul în care acesta s-a sedentarizat. La origine, ele (ierburi aromatice, legume rădăcinoase) îi îngăduiau să-şi satisfacă necesităţile alimentare.

Ulterior, omul a început să constate că pot fi produse diverse varietăţi pornind de la o singură plantă. Urmele celor mai timpurii grădini au fost găsite în Mesopotamia şi Egipt, zone în mare parte aride, pe care spiritul mereu activ al locuitorilor le-a făcut fertile prin canale şi irigaţii. Grădinile s-au dezvoltat din nevoia de a oferi un spaţiu, special îngrădit, în care atenţia „grădinarului” să se poată îndrepta asupra unor plante mai sensibile. Din ce în ce mai sofisticate, respectivele grădini au început să constituie un perimetru esenţial în preajma palatelor, devenind un spaţiu dedicat prin excelenţă delectării.

Băuturile fermentate

„Nu există activitate în viaţa omului care să-i răpească mai multă energie, ca şi când natura nu ne-ar fi oferit cea mai sănătoasă băutură, apa”, afirma Pliniu. Ei bine, apa nu a satisfăcut nevoia de lichide (şi de extaz) a omului. Iar asta nu de ieri, de azi, ci tocmai din Paleolitic, când a început producerea licorilor fermentate. Cu excepţia locuitorilor din zonele polare, unde sursele de zahăr sunt inexistente, oamenii au demonstrat o abilitate remarcabilă în a găsi căi de fermentare a diverselor produse sălbatice sau cultivate – mierea, strugurii şi alte fructe, cerealele (orzul, grâul, porumbul, meiul şi sorgul).

Odată ce sucul a fost extras din fructe, microorganismele (de tip Saccharomyces cerevisiae) încep să se multiplice natural, hrănindu-se cu monozaharidele din suc. „Vinul” astfel rezultat a început, încă din Neolitic, să fie depozitat şi păstrat în vase de lut. Ca să nu se oţetească, fapt ce i-ar fi obligat pe amatori să consume toată producţia deodată, oamenii au început să introducă în lichidul aromat şi ameţitor răşini şi ierburi cu proprietăţi antimicrobiene.

Sticla

Să-l ascultăm pe Pliniu cel Bătrân: „Se spune că, mai de mult, vasul unor negustori de sodă naturală (nitrum) a acostat lângă râul Belus. Aceştia au coborât pe mal şi au hotărât să-şi pregătească de mâncare. De vreme ce n-au găsit nicio piatră pe care să-şi sprijine cazanele, le-au aşezat pe bulgării de sodă din încărcătura de pe vas. Când aceştia s-au încălzit şi s-au amestecat cu nisipul de pe plajă, au început să apară şuvoaie de lichid ciudat; se spune că aceasta este originea sticlei”.

Că s-a întâmplat aşa sau că sticla este un accident al procesului de producere a faianţei nu putem şti cu siguranţă. Mai sigur pare faptul că fabricarea acestui material translucid s-a rafinat în decursul a mii de ani, suflarea sticlei fiind atestată de-abia în secolul I î.Hr., pe coastele Siriei de azi.

Maşinile de asediu, catapultele şi arbaletele

Chiar dacă ne-am propus să contemplăm o istorie în care singurul război să fie cel de ţesut, nu putem trece cu vederea toate acele inovaţii ivite din nevoia de a câştiga în competiţia sângeroasă a Războiului. Afară de stâlpi sau de berbeci, instrumente de asediu oarecum precare, anticii au inventat dispozitive mult mai complexe de biruire a fortificaţiilor: babilonienii construiau mari bastioane de pământ la baza zidurilor inamice pentru a-şi înlesni accesul pe metereze, în vreme ce romanii foloseau încercuirea cu un zid ofensiv. Printre uneltele producătoare de ravagii la distanţă, cea mai nimicitoare se pare că a fost catapulta, a cărei primă menţiune istorică datează din anul 400 î.Hr., când a fost întrebuinţată de Dyonisos, tiranul din Siracuza. Folosind principiul arcului, aceasta trăgea nu doar cu săgeţi, ci şi cu pietre sau alte proiectile. Mai târzie, catapulta portabilă, adică arbaleta, pare să fi fost născocită în secolele VI–VII d.Hr., de către japonezi, la care purta numele de oyumi.

Textilele şi ţesutul

Un pas aparent umil, dar revoluţionar în dezvoltarea umanităţii a fost inventarea procedeului mecanizat de producere a pânzelor ori a hainelor din fir tors. Războiul de ţesut a permis transformarea fibrelor şi firelor într-o nouă clasă de materiale rezistente şi flexibile ce puteau fi prefăcute în haine – acoperăminte corporale capabile să comunice informaţii simbolice, sociale şi estetice. De la inventarea sa, războiul de ţesut a cunoscut numeroase variante, din ce în ce mai perfecţionate. Niciuna din ele n-ar fi putut însă exista dacă, anterior, oamenii nu ar fi inventat răsucirea fibrei în fir de tors. Filarea în fire din ce în ce mai lungi a fost considerabil uşurată de apariţia fusului. Rotiţele acestuia, prezente în majoritatea siturilor arheologice, erau utilizate pentru amplificarea răsucirii. Fibrele timpurii folosite la răsucire erau obţinute din plante, în special din bumbac. Lâna a început să fie utilizată de-abia în anul 3500 î.Hr., în Mesopotamia.

Sportul cu balonul rotund

Dominique Noguez, un reputat filozof şi eseist francez, şi-a intitulat ultima carte, apăruta chiar la sfârşitul lunii mai a.c., „Adevărata istorie a fotbalului şi alte revelaţii”. Primul text începe aşa: „S-au scris multe lucruri inexacte despre originea fotbalului. A fost apropiat de sphaira şi de uranie ale grecilor, de trigonalis pila sau de harpastum-ul romanilor. A fost întrezărit la asirieni şi la egipteni. Soldaţii chinezi din timpul dinastiei Chang izbeau o sferă de piele umplută cu păr? Asta era fotbal. Shintoiştii din vechea Japonie se străduiau să vâre în templu, ritual, un balon din piele de peşte? Tot fotbal era acesta. Vikingii celebrau macabru victoria dând cu piciorul în capetele tăiate ale vrăjmaşilor? Fotbal, desigur”.

Chiar dacă sportul este una din cele mai vechi îndeletniciri umane, care a devenit aproape religie în Grecia Antică, fotbalul sau jocul cu balonul rotund are, aşa cum sugerează Noguez, o dată de naştere mult mai apropiată de zilele noastre. Prima descriere a unui sport asemănător îi aparţine călugărului spaniol Diego Duran (sec. al XVI-lea): „Bărbatul care a aruncat mingea prin inelul de piatră a fost înconjurat de toţi oamenii. L-au onorat, i-au cântat cântece de laudă şi i s-au alăturat la dans”. Descrierea se referă la vechiul joc tlachtli al aztecilor.

Cosmeticele şi parfumurile

Folosite de mai bine de 7.000 de ani, aceste ajutoare de nădejde ale femeilor de azi înfrumuseţau şi protejau, fără discriminare de sex, trupurile tuturor oamenilor. Ba chiar erau incluse, dacă e să luăm aminte la descoperirile arheologice din Egipt, printre bunurile cu care erau înmormântaţi oamenii de vază. Ţinute în compartimente şi sertare speciale, pudrele din caolin, cu amestec de malachit verde, de galenă neagră sau de ocru roşu, alcătuiau trusa celor care voiau să se impună în public sau îi însoţeau pe oficianţi în cadrul ceremoniilor religioase. Parfumurile, ale căror rudimente pot fi găsite, de asemenea, în edificiile funerare egiptene, au început să fie produse potrivit unor reţete complexe de-abia spre secolul IV î.Hr. Ele erau create prin înmuierea diferitelor ingrediente în ulei sau în altă grăsime (enfleurage) ori prin încălzirea lor la un loc (măcerare).

Îmbrăcămintea, încălţămintea şi perucile

Apărute iniţial ca mijloace de protecţie a trupului împotriva condiţiilor nefavorabile de mediu, primele haine potrivite pe corp datează de acum 25.000 de ani. Făcute din blană şi piele, cusute cu unelte de os, înlocuite treptat de mai comodele variante textile, din bumbac, lână sau din mătase (în China), hainele şi-au impus vocaţia distinctivă, funcţia de emiţător de frumuseţe şi seducţie.
Mocasinii, cizmele, sandalele şi apoi pantofii, concepuţi să apere piciorul de asprimea solului sau de temperaturile exagerate, au ajuns, încă din Antichitate, să se asorteze cu purtătorul lor şi cu rangul acestuia, alungând gamba şi sporind expresivitatea mersului. Poate cele mai ciudate accesorii de înfrumuseţare a corpului au fost perucile şi extensiile de păr, ale căror cele mai vechi dovezi de folosire provin din Hierakonpolis, Egipt. Purtate peste părul ras sau tuns scurt, împiedicau apariţia bolilor capilare şi protejau, laolaltă cu acoperămintele de tip pălărie, scalpul de razele Soarelui.

Rezervele de apă şi instalaţiile de canalizare

În societăţile antice, responsabile pentru transportarea apei erau femeile care foloseau fie vase, fie desagi de piele (obiceiul mai persistă încă în comunităţile arhaice, închise, din zilele noastre). Însă transportul cantităţilor mari, destinate unor grupuri numeroase, a trebuit să-şi găsească încă de timpuriu o altă cale de înfăptuire. De aceea, au fost imaginate şi apoi puse în practică lungi conducte prin care apa circula graţie scurgerii gravitaţionale. Canalele săpate în pământ au stat la baza viitoarelor sisteme de irigare din Asia de Sud-Vest, China şi America Centrală. Jgheaburile săpate în piatră, folosite pentru debite de apă mai mici, au început să fie folosite încă din mileniul II î.Hr. Conductele din lut, cele din bambus, apoi uluitoarele apeducte şi rezervoare acvatice romane au făcut ca apa să devină un element accesibil tuturor.

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău