Cele două limbi ucrainene şi a treia: ruteana, huţula şi hahola

Am intrat în sezonul de vară, când evenimentele de presă se ţin lanţ. De aceea, multe dintre ele se precipită şi se suprapun, fiind acoperite de valul unor noi întâmplări ce dau buzna din urmă. Iată de ce ne vedem siliţi astăzi să stăruim asupra a trei dintre ele: denumirea limbii noastre la ucraineni, handicapul lui Voronin şi autocefalia Mitropoliei Chişinăului.

Limba moldovenească există doar în limba haholă

Aşadar, Kievul a comis-o din nou. După ce Iuşcenko, persiflând ca un bădăran de cartier, a lăsat să se întrevadă că moldovenii ar fi nişte netoţi, Rada Supremă, într-un proiect de lege votat în prima lectură, stabileşte că româna şi moldoveneasca ar fi două limbi diferite.

Documentul prevede, între altele, că toate actele oficiale ale autorităţilor regionale şi locale vor fi traduse în limba rusă şi în limbile regionale.
Mă întreb acum ce s-ar fi întâmplat dacă în vreo regiune a Ucrainei ar fi locuit câteva mii de spanioli. Cum ar fi procedat Rada? Ar fi decretat două limbi diferite: spaniolă (español) și castiliană (castellano)? Hispanofonii, precum se ştie, pot să-și arate predilecţiile pentru o denumire sau alta. Astfel, în Catalonia şi Ţara Bascilor este preferat termenul „limba castiliană”. La fel şi în Argentina, Peru, Uruguay sau Paraguay. În cea mai mare parte a Spaniei, în Mexic, Cuba sau Republica Dominicană, dimpotrivă, se optează pentru „limba spaniolă”. În unele ţări (Bolivia, Chile sau Columbia) sunt folosiţi ambii termeni.

Uzul sau atestarea în Constituţie a unei denumiri, pe de o parte, nu exclude şi utilizarea altui termen, iar pe de altă parte, nu poate justifica sub nicio formă tratarea unei singure limbi ca două sau mai multe limbi diferite. Făcând acest pas regretabil, ucrainenii calcă de trei ori strâmb.

Mai întâi, Kievul face un gest politic inamical, provocând o dispută inutilă cu Bucureştiul şi Chişinăul. Mai apoi, ucrainenii, inventând pe cont propriu o nouă limbă, comit o ingerinţă în afacerile interne ale celor două state. Şi în fine, dar nu şi în ultimul rând, îi ofensează pe moldoveni, insinuând grosolan că aceştia ar fi purtătorii unei limbi primitive, şi nu ai unei limbi de cultură care ar avea în spate operă academică şi literară. Exact aşa procedează sârbii când se înverşunează să-i divizeze pe etnicii români din ţara lor în aromâni şi vlahi.

Ce-ar spune oare legislatorii de la Kiev dacă Bucureştiul sau Chişinăul ar coborî la nivelul lor de abordare şi ar vota un act normativ prin care ucrainenii ar fi catalogaţi drept trei neamuri diferite, împărţindu-i în „ruteni”, „haholi” şi „huţuli”. Şi ar mai stipula că limba „haholilor” diferă de cea a „rutenilor” sau „huţulilor”. Ar fi o speculaţie absurdă, fireşte, la fel de halucinantă ca divizarea prin literă de lege a românei în două limbi diferite.

O eroare cât o slăbiciune

Notoriul analist Vladimir Socor consideră că Vladimir Voronin e un handicap pentru PCRM, deoarece nu demonstrează calităţi de politician care să funcţioneze într-un sistem multipartid şi nu cunoaşte compromisul. Chiar dacă evoluţie nu există, este, totuşi, dumerire. Mă bucur că dl Socor şi-a dat seama ce hram poartă Vladimir Voronin.

Liderul comunist niciodată n-a dat semne că ar putea să funcţioneze într-un regim democratic. Nici măcar atunci când se scălda în laudele spumoase, pompate generos din puţul gândirii publicistice a lui Vladimir Socor. Nu-i fac acestuia procese de conştiinţă. Mă gândesc doar la mulţimea de personalităţi occidentale care au fost induse în eroare de comentariile analistului.

Şi cum să greşeşti e omeneşte, n-ar fi rău ca dl Socor să reflecteze şi asupra faptului că ar putea să se dovedească o cumplită eroare şi lupta sa înverşunată împotriva apropierii şi integrării celor două state româneşti. Nu insist, totuşi, pentru că nu-i exclus ca la mijloc să fie mai mult decât o eroare şi anume: o slăbiciune.

Biserica neamului se numeşte BOR

Cum articolul meu de vinerea trecută în care ceream desprinderea efectivă a Mitropoliei Chişinăului de Patriarhatul de la Moscova a generat nişte interpretări inadecvate, mă văd nevoit să vin cu câteva precizări.

Pornind de la afirmaţia „autocefalia se impune imperios”, pe care au rupt-o de context, unii autori mă trec în categoria „moldoveniştilor europenişti”. Această concluzie este trasă de păr şi dovedeşte o înţelegere superficială a realităţilor ecleziastice.

În articolul subsemnatului este vorba de „autocefalie” în sensul îngust al acestui cuvânt. Adică, de independenţa Mitropoliei Chişinăului, subordonată astăzi Moscovei, de Biserica Ortodoxă Rusă. Lucrul acesta se vede clar atunci când spun: „ortodoxia dintre Prut şi Nistru nu mai poate fi slugă a serghianismului şi a şovinismului revanşard velikorus”. Nu-i vorba, deci, de neatârnarea la modul general a ortodoxiei din Basarabia faţă de Biserica Ortodoxa Română.

Ecleziologic, la ora actuală, o parte a bisericii dintre Prut şi Nistru aparţine de Rusia, ceea ce nu-i firesc. O altă parte aparţine de Patriarhatul de la Bucureşti, ceea ce-i normal, deoarece ortodoxia, sub aspectul administrării, îmbracă forma unor biserici naţionale.

Astfel, „autocefalia” Mitropoliei Chişinăului ar însemna descotorosirea de tutela Moscovei şi înregimentarea ei în Biserica Neamului. O a treia soluţie este utopică şi pur şi simplu nu există. Biserica românilor de pretutindeni, inclusiv a celor de pe ambele maluri ale Prutului, este una singură şi se numeşte BOR.

The following two tabs change content below.
Petru Bogatu

Petru Bogatu