Cel mai frumos cadou în ajun de Crăciun

Cristina a fost părăsită în maternitate. Cea care i-a dat naștere în această lume se numește Marcela. Avea 18 ani atunci și n-a fost în stare să-i călăuzească pașii. Nu era pregătită să devină mamă. A ascuns sarcina până în 7 luni pentru că îi era frică de avort, dar și de părinți. Iar viitorul tată de 20 de ani, când a aflat că prietena e însărcinată, a fugit peste hotare. Foc și pară s-au făcut și părinții. De câteva ori au dat-o afară din casă. Până la urmă i-au hotărât: „Naști, dar lași baistrucul la spital!”.

Când s-a născut copilul, tatăl Marcelei nu a mai vrut să știe de ea. Dar nici maică-sa n-a vrut s-o facă de rușine. Pentru ea era mare rușine ca  fiica ei să crească un copil în afara căsătoriei. Neavând unde se duce, Marcela a stat o lună la spital cu micuța. Nimeni din cei apropiați nu veneau s-o ajute. Era disperată și atunci a hotărât să o abandoneze. A lăsat-o și a plecat la muncă în Rusia. Înainte de a pleca, s-a dus la o mănăstire și s-a rugat cu lacrimi în fața icoanelor ca fetița ei să nimerească într-o familie și nu la orfelinat. Și rugăciunea i-a fost auzită.

Sărbătoarea Bucuriei și Liniștii Sufletești

Micuța nu a fost purtată prin centre de plasament sau orfelinate. La două luni a fost înfiată de o familie minunată, de doi soți iubitori, Larisa și Andrei, dintr-un sat din Câmpia Sorocii, care își doreau cu tot  sufletul un copil. Se rugau neîncetat lui Dumnezeu să le binecuvânteze viața cu un copil. Și iată că momentul fericit sosise. „În clipa când am luat-o pe micuță pe rând în brațe, am simțit că este a noastră. Nu știu ce simt mamele când nasc și își iau pentru prima dată pruncii în brațe, dar eu am încercat niște sentimente pe care nu le poți descrie. Era un boț cu ochi care ne zâmbea. Ne uitam la ea plângând de fericire. Sunt emoții unice, de neuitat, emoții copleșitoare, care îți dau o stare de liniște și de bucurie…”, le mărturisea fericita Larisă rudelor, prietenilor, vecinilor.

Soții erau în al nouălea cer. După zece ani de încercări amare ale sorții de a avea un copil (trei sarcini pierdute, un băiețel născut mort), această micuță venise în casa lor ca un miracol, ca o neprețuită binecuvântare. Era cel mai frumos cadou ce li se oferise în ajunul Crăciunului. O bucurie extraordinară, infinit de mare, le inundase casa. Într-o adevărată sărbătoare s-a transformat botezul fetiței, care a avut loc în a treia zi de Crăciun.

Deși era iarnă, biserica a fost împodobită cu multe buchete de  flori vii și rămurele de brad – simbol al speranței și al vieții oferite de Hristos. După slujba religioasă și încărcătura emoțională din biserică, cumetrii și invitații (aproape 100 de oameni) au mers în sala de ceremonii a satului, unde au savurat bucate gustoase, au colindat și au dansat până a ieșit „foc din ciuboțele”. A fost o petrecere pe cinste, o sărbătoare a bucuriei și liniștii sufletești. O sărbătoare plină de speranță și lumină, care mergea în acord cu atmosfera sărbătorilor de iarnă. În spiritul Crăciunului i-au dat copilei numele Cristina, nume care în traducere din latină înseamnă urmașul lui Hristos sau cel ce crede în Hristos.

Îmbolnăvirea mamei și aflarea adevărului

Și a crescut Cristina așa ca în poveste. S-a bucurat de o copilărie fericită: grădiniță, școală, prieteni. Nu i-a lipsit nimic. Larisa, care purta în ea o fărâmă de dumnezeire, o acoperea cu o dragoste nemărginită. Iubită era, de altfel, de toți copiii cu care se întreținea și de tatăl adoptiv, care este un om extraordinar. Acești părinți au învățat-o să fie puternică și stabilă. Să știe că, orice s-ar întâmpla, se poate baza pe ei, că orice ar face, ei o vor iubi, îi vor fi alături. Au educat-o în spiritul libertății, i-au respectat părerile mai avangardiste.

Și Cristina avea încredere în ei, dar mai cu seamă în mama. Era sinceră și deschisă cu ea, nu-i ascundea nimic. Împreună rezolvau orice problemă. Tot ce făceau una pentru alta făceau cu drag. Larisa i-a încărcat sufletul fiicei cu atâta iubire, încât să o poată dărui la rândul ei și celor din jur. Despre adopție nici un cuvânt. S-au gândit împreună cu soțul că îi vor spune, când va împlini 18 ani, atunci când va putea înțelege foarte bine ce înseamnă adopție.

La 16 ani, Cristina se făcuse o domnișoară frumoasă. Era înaltă, subțire, avea un păr auriu, ochi albaștri din care izvorau priviri calde. Avea rezultate strălucite la învățătură. Bine le mergea și părinților în businessul de familie (creșteau legume în sere). Toți erau împliniți și fericiți. Dar într-o zi nori negri s-au abătut asupra casei lor. Larisa s-a îmbolnăvit de o boală incurabilă. Au început tratamentele. Cu toții trăgeau nădejde într-o vindecare miraculoasă. Însă de la o zi la alta suferințele deveneau mai grele și durerile mai mari. Simțind că nu i-a mai rămas mult de trăit, femeia a decis să-i spună Cristinei adevărul.

Între timp, o găsise și pe mama ei naturală cu care intenționa să-i facă cunoștință. Și iată, în ajunul Anului Nou (2008), la masa de sărbătoare, părinții au pornit vorba de departe ca să ajungă aproape. Cristina a primit cu calm noutatea. Dar când a fost întrebată dacă vrea s-o cunoască pe mama care i-a dat viață, s-a încruntat și a zis cu hotărâre: „Nu!”. Larisa a început să-i explice că situația ei de atunci nu-i permitea s-o crească. „Dar de ce nu m-a căutat, nu s-a interesat de mine până acum?”, a întrebat fata cu nervozitate în glas. Toată noaptea dintre ani fiica și părinții adoptivi au analizat situația creată. Către zorii zilei Cristina își mai îmblânzise revolta și-și liniștise sufletul. Până la urmă a zis că e gata să facă cunoștință cu mama biologică.

Au ales să se întâlnească la Chișinău. În ziua întâlnirii, Marcela a venit cu două fete, care s-au născut din căsătoria cu un alt bărbat, nu cu tatăl Cristinei. Despre existența Cristinei, soțul legitim nu știa nimic. Tatăl Cristinei dus a fost și nu se mai știe nici până azi nimic de el. Întâlnirea a decurs rece, vorba cu mama nu s-a legat, dar fiica nici nu i-a aruncat vreun reproș. Dimpotrivă, i-a mulțumit că a lăsat-o la spital, unde o aștepta norocul. Și, întorcându-se către Larisa și Andrei, a exclamat: „Iată cine sunt părinții mei! Ei mă iubesc atât de mult, cum nici nu-ți poți închipui! Și eu îi iubesc pe ei până la Dumnezeu, dar pe dumneata nu te pot iubi”. Cu surorile a găsit limbaj comun. Oricum, după această întâlnire și Larisa și Cristina s-au întors acasă mai liniștite, mai senine…

Mama cea bună s-a stins, viața merge mai departe

La două luni după aceea, Larisa a murit. A venit și Marcela cu fiicele la înmormântare. O bocea cu atâta jale de ți se rupea inima. Îi mulțumea cu cuvinte atingătoare pentru că i-a crescut fiica și i-a dat tot ce a avut mai bun. Apoi a căzut în genunchi în fața Cristinei și-i cerea iertare de față cu toată lumea cu lacrimi de durere în ochi. Fiica a iertat-o, dar nu a înțeles-o, nu o are la inimă, nu-i poate spune „mamă” și nici nu i-a acceptat ajutorul pe care i-l propunea. Cu surorile ține legătura, se au de surori…

Greu a depășit Cristina marea durere. Lipsa mamei care a crescut-o i-a lăsat un gol imens în suflet. Ajutată și încurajată de Andrei, s-a mobilizat, a absolvit cu bine școala, a făcut facultatea, are un loc de muncă la școala din sat, și-a întemeiat propria familie. În primăvara acestui an a îmbrăcat rochia de mireasă. A fost de fapt un dublu eveniment: și nuntă, și botez. Marcela și surorile s-au numărat printre invitați. Cu soțul și fetița, care de Crăciun va împlini doi ani, au fost și la mormântul mamei. Cristina a îngenuncheat în fața Crucii de pe mormânt și, cu lacrimi de recunoștință și iubire, a invitat-o la eveniment…

The following two tabs change content below.