Cel mai de preţ sfat al lui moş Trofim

La 91 de ani, conduce motocicleta, scrie meditaţii şi culege folclor

 Război, foamete, nesiguranţă în ziua de mâine. Chiar şi aşa, oamenii se îndrăgosteau, se căsătoreau, aduceau pe lume copii şi trăiau fericiţi. E şi cazul lui Moş Trofim Eftodi, născut în 1921, al patrulea din cei opt copii ai ţăranilor Axenia şi Ion Eftodi din  Ocolina, fostul judeţ Soroca. A fost primul tractorist din sat, cel mai bun montor electric din raion.

A ţinut 24 de ani locul de staroste la Sfânta Biserică. A participat la cel de-al Doilea Război Mondial, luptând în Armata română. S-a căsătorit în 1945 şi a vieţuit în pace şi înţelegere cu soţia 67 de ani, ridicând şi aşezând pe la casele lor patru copii. A crezut şi crede în valorile create de neamul nostru de-a lungul timpului. De zece ani e văduv. În nopţile de nesomn scrie memorii, reflecţii asupra vieţii noastre politice, culege folclor. Cea mai bună recreaţie o găseşte în plimbarea cu motocicleta. „Când stau locului, mă mai ameţeşte capul, dar când urc pe motocicletă, mă simt tânăr şi în putere, nu mă doare nimic”, spune zâmbind bătrânul de 91 de ani privind cu drag la cocostârcul din cuibul din salcâmul de după casă. „Sunt păsările pe care le iubea şi Paraschiţa mea, îmi aduc multă primăvară în suflet când se întorc la cuib.”

 „Am ales mult până am cules”

Spunând acestea, prinde a depăna firul povestirii: „Am fost  două inimi fericite cu Paraschiţa, ne-am făcut viaţa frumoasă prin muncă şi ascultare, dar, să ştii mata, am ales mult până am cules. Întâi, prietenul meu, Pavluşa Negru, cu care lucram la tractor, mi-a recomandat-o pe sora iubitei sale din satul Sobari. Mi-a zis, însoară-te cu ea şi eu te voi cununa! Era frumoasă şi gospodină, dar avea un gance – fuma. Pe atunci fumatul, mai ales pentru partea femeiască, era o ruşine mare. Când i-am spus mamei cu cine vreau să mă însor, mi-a hotărât să nu mă apropii de casă cu ea. M-am potolit. Apoi am întâlnit o altă fată, cu care am ibovnicit o habă. Era frumuşică, dar mereu tristă. Când am întrebat-o ce are, mi-a spus că un tată beţiv îi întunecă zilele cu bătăi şi vorbe urâte. M-am dus într-o duminică la ea, am găsit-o în fundul grădinii cu ochii umflaţi de plâns. Cu lacrimi fierbinţi, m-a rugat s-o iau de nevastă că are să mă asculte ca un copil, numai s-o scot din iadul cela. Mi s-a făcut milă de biata copilă, i-am zis să se îmbrace şi să meargă cu mine.

 

Când am intrat în ogradă, i-a spus mamei că i-am adus noră. Mama tocmai făcuse colţunaşi, ne-a poftit în casă, ne-a pus la masă. Dar n-am apucat să înghiţim câte un colţunaş că în prag ne-am pomenit cu taică-său, care a venit să-şi ia fata acasă. Am convenit să facem logodnă, cum era rânduiala. M-am dus s-o conduc, căci eu eram vinovatul, eu o luasem din ogradă. De bucurie, taică-său a adus o căldare cu vin şi m-a obligat să beau cu o cană de un litru. Când a văzut că mă împotrivesc, a început să vorbească cu brutalitatea sa obişnuită. Atunci am înţeles că n-o să-mi fie uşor cu un asemenea socru şi m-am îndepărtat de fată.

 

Dar călcâiele îmi sfârâiau a însurătoare, cu toate că mama mă sfătuia să nu mă grăbesc, să fac mai întâi armata. Un frate de-al lui tata, mi-a spus într-o zi să merg cu el la Cosăuţi să-mi facă cunoştinţă cu o fată bună. De fapt, mi-a făcut cunoştinţă cu mai multe, dar nu mi-a plăcut niciuna. Întorcându-ne înapoi, ne-a ajuns cu căruţa un cunoscut de-al unchiului din Zastânca. După ce a aflat de unde venim, ne-a îndemnat să-l urmăm că o să ne ducă la o fată tare cumsecade. Şi unchiul nu rău de pagubă, a căzut de acord. Am mers la Zastânca, m-am logodit cu fata. La logodnă, fata a pus o broboadă, iar flăcăul – un ban pe un talger. Şi dacă îţi plăcea de fată, luai broboada. Am luat-o. Unchiul a plecat, am rămas să mai vorbesc cu Ileana, aşa o chema. Până a bea răspunsul, am observat că tare mai erau fudui oamenii ceia! Şi cum nici mie, nici părinţilor nu ne-a plăcut niciodată omul fudul, nu am mai băut răspunsul nici cu aceasta – eu i-am întors basmaua, iar ea – banii.

 

Peste drum de Ileana locuia Paraschiţa, o fată harnică şi voinică. Venea dintr-o familie de gospodari bine văzuţi în sat. Aceasta mi-a fost hărăzită de Dumnezeu. M-am logodit cu ea nu pentru câteva zile, ci pentru toată viaţa. Însă, colac peste pupăză, când să bem răspunsul, fratele a venit şi m-a scos de la masă, înmânându-mi ordinul de plecare în armată. M-am sleit, nu le-am spus nimic mesenilor, am făcut înţelegerea mai departe…”

 

„Ne ghiceam gândurile nerostite”

 

A doua zi, mireasa a aflat că mirele trebuie să plece la armată. A plâns cu lacrimi amare, dar, în cele din urmă, şi-a ridicat frumoşii săi ochi umezi şi i-a jurat credinţă pentru toată viaţa, i-a spus că e gata să-l aştepte cât va trebui. Trofim a plecat în armată, s-a întors în 1945. Ruşii „ne eliberase” deja şi mobilizau tinerii în armata sovietică. Trofim a fost chemat la Comisariatul Militar din Soroca. După apel a ieşit în stradă şi s-a îndreptat spre Grădina Publică. Pe o alee, a recunoscut obrazul umed şi ochii mari ai Paraschiţei. Tânăra fată l-a cuprins de gât, iar flăcăul îi mângâia părul mătăsos, rugând-o să nu plângă, să-l lase să plece liniştit pe front.

 

Niciodată n-o văzuse pe Paraschiţa atât de frumoasă! O vedea în acele clipe şi cu ochii trupului şi cu ochii sufletului. Le-o fi văzut şi Dumnezeu din cer dorinţa de a nu se despărţi, aşa încât a rânduit ca flăcăul să nu mai plece pe front. Când s-a întors la comisariat, camarazii săi plecaseră la război. Ca un bun mecanizator, a fost chemat la lucru la staţia de maşini şi tractoare. Peste câteva săptămâni, au făcut nunta cu câteva rude apropiate, cu banii câştigaţi au cumpărat o căsuţă nu departe de casa părinţilor, astfel au convieţuit cu bucurii şi necazuri, cu pace şi înţelegere până la adânci bătrâneţi.

 

Din spusele eroului meu am înţeles că au avut acelaşi mod de a gândi şi a simţi. Îi legau idei şi visuri comune în tot ce ţinea de  viaţa de familie. „Când ajungeam la vreun necaz, Paraschiţa avea de fiecare dată un cuvânt de îmbărbătare. Relaţiile noastre sufleteşti au fost tare apropiate. Noi ne ghiceam gândurile nerostite. Am existat mereu unul pentru altul. Şi ea şi eu ne-am purtat unul altuia respect şi preţuire atât cât am fost împreună. Credeam că o să mor eu înaintea ei pentru că sunt cu cinci ani mai mare”, spune bătrânul oftând.

 

Mi-a mai spus că în 67 de ani de viaţă în comun, i-a dat o singură palmă. „Cu ce s-a făcut vinovată?” „Ei, nu vă spun. E taina noastră pe care o s-o duc în pământ.” L-am mai întrebat: „Care credeţi că a fost cel mai de preţ sfat pe care l-aţi dat copiilor Dvs.?” „Să ştie să trimită gândul cel bun la timpul potrivit şi să nu uite că lucrurile se schimbă, dar nu trebuie scoasă din suflet credinţa, demnitatea. Să-şi crească copiii între basm şi icoană.”

 Nina Neculce

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce

Nina Neculce

Ultimele articole de Nina Neculce (vezi toate)