Cel din urmă zâmbet al femeii dragi

Moartea soţiei îl macină, se consideră vinovat că nu s-a priceput să dea mită medicilor ca s-o salveze

Radu Strungaru are 62 de ani. S-a născut într-un sat din preajma oraşului Călăraşi într-o familie de ţărani. A avut o copilărie grea. Nu împlinise cinci ani când i-a murit tata. Mama, rămasă văduvă la 39 de ani, cu şapte copii minori, veniţi pe lume unul după altul, n-a mai ştiut ce e fericirea până a plecat din astă lume. Radu nu ţine minte s-o fi văzut vreodată zâmbind sau s-o fi auzit vorbind cu duioşie.

S-au iubit pătimaş toată viaţa

Apăsată mereu de griji şi nevoi, se zbătea cum putea ca să aibă cu ce-şi hrăni şi îmbrăca copiii. La sărbători lăsa un loc la masă şi pentru cel care a fost gospodarul de casă, punea un tacâm şi pentru el cu câte ceva din puţinele bunătăţi pregătite de mâinile sale. Despre moartea tatălui şi despre Dumnezeu nu se vorbea niciodată cum nu se vorbea nici despre dragoste.

Astfel, Radu şi toţi fraţii săi au crescut în afara bisericii. N-a crezut şi nu crede în Dumnezeu nici până în prezent. Dar întruneşte toate calităţile unui adevărat creştin. E o persoană liniştită, cu bun-simţ şi foarte corectă. Tânjind mereu după dragoste şi mângâiere, la 20 de ani, o dragoste mare avea să-i umple sufletul. Destinul i-a scos-o în cale pe Dora, o fetişcană cu doi ani mai mică decât el dintr-un sat de la nordul republicii. Frumoasa venise în ospeţie la fratele său, care locuia nu departe de părinţii lui. Şi fata se trăgea dintr-o familie numeroasă. S-au îndrăgostit nebuneşte şi foarte repede s-au căsătorit. Nu au făcut nuntă, erau săraci amândoi. Şi-au înregistrat căsătoria într-o atmosferă festivă, asta le-a fost toată petrecerea, dar nici nu şi-au dorit mai mult. Au ales să se stabilească cu traiul în vechiul oraş de pe Nistru. S-au angajat la o fabrică de confecţii. Lucrau în aceeaşi secţie. Ea – cusătoreasă, el – mecanic.

Treceau cu bucurie prin greutăţile ce le aveau de înfruntat. Locuiau cu chirie ba la o gazdă, ba la alta. Prin gazde li s-au născut cei doi copii. Aceştia erau deja măricei când au obţinut o cameră la cămin. Peste câţiva ani, din banii puşi deoparte şi-au cumpărat un apartament cu o cameră. Apoi au mai muncit, au mai adunat bani şi şi-au cumpărat un apartament cu două camere. Anii treceau, copiii creşteau, iar ei continuau să se iubească pătimaş ca la început. Poate nu atât de aprins şi de fierbinte, dar se iubeau. Şi când dragostea lor se împletea frumos cu cea a copiilor şi a nepoţilor, Dora s-a îmbolnăvit.

Şi-a amintit de cele mai frumoase clipe

Radu a dus-o la spital, a urmat un tratament şi a revenit acasă mai întremată. Însă după câteva luni a trebuit să se interneze din nou. Soţul stătea toată ziua în preajma ei. Alerga şi cumpăra toate medicamentele prescrise de medic, îi aducea de mâncare, o supraveghea în timp ce i se făceau perfuzii. Radu a observat că la unii bolnavi şi asistentele medicale, şi medicul vin de câteva ori pe zi, dar de Dora parcă uitau.

Când se interesa de doctor cum stau lucrurile, acesta îi răspundea sec: „E bine”. Şi omul pleca seara liniştit acasă cu gândul că o să fie bine. În ultima zi dinaintea externării, Dora arăta într-adevăr bine. A mâncat cu poftă tot ce i s-a adus de acasă. A vorbit cu Radu despre copii şi nepoţi, şi-a amintit de cele mai frumoase clipe trăite împreună. S-au despărţit pentru ca a doua zi să se întâlnească din nou şi să meargă acasă împreună. Cu un zâmbet absolut superb, prima şi unica lui dragoste l-a petrecut până la uşă. Nu ştia bietul Radu că era cel din urmă zâmbet al femeii sale dragi, care i-a dăruit 37 de ani de fericire. Pe la ora 2.00 noaptea, în timp ce a mers la WC, Dora şi-a pierdut cunoştinţa şi a căzut lovindu-se de podeaua de ciment. N-a avut cine s-o ajute. Moartea a survenit în urma loviturii puternice la cap.

„Jurământul lui Hipocrate nu mai este valabil”

Radu mă priveşte cu tristeţe şi îmi povesteşte: „Am avut o încredere oarbă în medici. Acum sentimentul de recunoştinţă faţă de ei s-a spulberat. Soţia îşi trata stomacul în baza poliţei de asigurare. Dar ştiţi cum e prin spitalele noastre, nici minimul garantat de poliţă nu ţi se oferă şi eşti nevoit să procuri toate medicamentele. Nu mă împotriveam, le procuram. Credeam că fac totul aşa cum trebuie. Mai mult, pe lângă faptul că soţia avea poliţă, mai procuram şi toate medicamentele! Nu ştiam că pentru o îngrijire mai bună trebuia să pun în buzunar şi doctorului, şi asistentelor medicale, şi infirmierilor. Nu ştiam că jurământul lui Hipocrate nu mai este valabil.

Nu ştiam că în acest sistem de sănătate medicii au uitat că au rolul de salvatori de vieţi. Acum rudele mă învinuiesc că am fost zgârcit şi Dora a rămas fără supraveghere şi a plecat cu zile în pământ din cauza mea. Dacă ştiam de unde aveam de unde nu aveam, îi puneam în buzunar medicului vreo mie de lei, vreo câteva sute le dădeam asistentelor medicale şi Dora ar fi fost azi lângă mine. Sunt convins că dacă aş fi fost în locul ei, ea m-ar fi salvat. Cu siguranţă, s-ar fi priceput să-i mituiască pe doctori. Dar eu, naivul, nu m-am priceput… Moartea soţiei mă macină, nu-mi pot afla liniştea. Trec prin cele mai grele momente din viaţă. Mă judec pe mine că n-am ştiut ce să fac”.

Viaţa fără ea nu mai are sens

Bărbatul m-a privit drept în ochi. Aştepta un sfat de la mine. Am încercat să-l consolez, spunându-i că nu e singurul care trece prin aşa ceva, că nu poartă nicio vină în moartea soţiei şi că nu face să se căiască amarnic pentru că a fost corect şi n-a dat mită. I-am spus că, mai devreme sau mai târziu, toţi sfârşim cu o moarte. Aici i s-au terminat zilele Dorei şi n-are de ce să se condamne atâta. Ca să-l abat de la gândurile sale, l-am rugat să-mi mai povestească câte ceva despre soţie, despre viaţa lor de familie. Faţa i s-a luminat pentru câteva clipe: „Sufletul mi-i plin de amintiri frumoase. Dora a însemnat foarte mult pentru mine. Ea m-a iubit şi ca mamă, şi ca iubită, şi ca soţie. Am iubit-o şi eu. Viaţa cu ea a fost plină de acel ceva greu de explicat. Nu numai pentru că a fost o gospodină cum mai rar întâlneşti, nu! Ea simţea adâncul din suflet. Avea talent de croitoreasă. Şi omul care are talent ştie să iubească mai mult. Am trăit împreună iubirea. Am ştiut să ne ridicăm deasupra greutăţilor, să ne creştem cu drag copiii, să-i dăm la casele lor, să ne bucurăm de nepoţei. Dar totul s-a petrecut atât de repede! Viaţa fără ea nu mai are sens. Nu-mi închipui cum o să trăiesc mai departe fără ea…”.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.