Cei Trei Chiţi şi Okeanosul lor

Când mă gândesc la poezia lui Arcadie Suceveanu şi la temeiurile ei, văd în faţa ochilor imaginea – aşa cum mi-a rămas în minte dintr-o carte citită în copilărie – a celor trei balene cutreierând apele primordiale şi purtând în spatele lor pământul.

Şi dacă cetaceele mitologice care duc turta terestră spre nu-se-ştie-încotro sunt deopotrivă anonime, atunci chiţii pe care-i aşezată poezia, unde iau fiinţă versurile sale, au nume. Primul chit este cel al sensibilităţii. Acesta-i un dat ereditar, un animal greu de stăpânit, schimbăcios în reacţiile sale instantanee, o avere moştenită de la „părinţii din părinţi”. Balena-inteligenţă este cea de a doua. Moştenită şi ea, însă într-o mult mai mică măsură, aceasta creşte şi se învoiniceşte mai ales datorită unui exerciţiu neîntrerupt. O tipesă carteziană, rigidă şi frigidă, care mereu se întreabă şi socoate şi pe care n-o iei cu una, (nici) cu două. Pe care mereu o auzi spunând: „Ia aminte, june, calea simţurilor e calea măgarilor. Când îţi lipseşte dreapta cumpănire, e primejdios să iei cântecul prea în serios!”. Cetaceul-orgoliu întregeşte triada. Orgoliu literar, dar şi uman. Aducător însă de multe necazuri. Firea, sângele său orgolios sunt determinate de raţiuni geografice – poetul descinde din Bucovina.

În viaţa cea comună, chişinăueană, aţi băgat, probabil, de seamă câte fumuri au aşa-zişii „nordicieni”, chiar şi cei mai prizăriţi dintre ei. Pe de altă parte, mi se pare firesc ca un susan, provenit din Ţara-de-sus, să se uite la joseni… de sus. E o privire naturală a unui izgonit, a celuia care vine „…din singurătatea mea de brad / Exilat din munte la câmpie”. Aceeaşi căutătură o atestăm la Ion Creangă, care, în ziua plecării sale la Iaşi, la Socola la învăţătură, îi afla pe câmpeni „coşiţi de ţânţari, la faţă sarbezi şi zbârciţi, de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte”. Un secol şi ceva mai târziu, poetul Ilie Motrescu se întorcea în Crasna lui natală după absolvirea Institutului de la Bălţi şi îşi nota în jurnalul său: „…acasă avea să scoată apă limpede din fântână, apă curată de munte, ca să se spele de toate. (…) Nu vroia să-şi mai aducă aminte de nimic ce l-ar fi îndreptat cu amintirea la anii petrecuţi între moldoveni”. Fenomenul şi motivaţia acestei superbii sunt confirmate şi de savanţi: antropologii susţin că neamurile s-au născut la munte. Ca să se stingă la şes, adăugăm noi.

Cu toate nedesăvârşirile lor, cele trei bestii marine se îndeamnă, se cenzurează, se echilibrează şi se temperează mutual, alcătuind o ambarcaţiune formidabilă, stabilă şi autarhică în economia ei, cu o mare capacitate de sus-tentaţie (acest cuvânt se scrie, de regulă, împreună – i.n.) şi cu calităţi de navigaţie epustoflante.

***

Am ferma convingere că scriitorii autentici, reprezentativi, din Moldova orientală pot fi autori doar a unei singure cărţi. Prea degradat este acest spaţiu, prea multe piedici au fost instalate în calea celor care ar fi vrut să evadeze din prostie şi din provincialism, care ar fi aspirat la o vedere înnoitoare, de sus, prea multe energii de igienizare li se cer. Puţini răzbesc prin aceste îngrădituri. Aici e un loc al tăcerii şi al puţinătăţii. Trecut prin grila axiologică, Mateevici este autorul unei singure poezii; Gr. Vieru a lucrat, de fapt, la o singură carte; bătrânul Vasilache, mult regretatul, autor al unui singur roman, mărturisea aproape triumfător: „Am rodit puţin, dar de-o gustare – este!”.

Condeierii confuziei, diariştii chiştoacelor, pubelelor şi ai maidanezilor, ca şi găinarii statalişti, cu stilul lor canalios şi cu un „românism” în care doar românii nu încap, nu se pun aici la socoteală. Un Ilie Motrescu, în dramatica sa neîmplinire, ilustrează în chipul cel mai profund spiritul şi semnificaţia acestui loc. De aceea îi dau toată dreptatea criticului Mircea V. Ciobanu, care propune să li se plătească o pensie viageră celor care ne omoară cu bibliografia lor – 80 de ani, 60 de cărţi, ha-ha! – , numai să nu maculeze câmpul literar cu tonele lor de gunoi emoţional sau propagandistic.

În paradigma scriitorului unei singure cărţi – cu un supliment gratuit, care sunt poeziile sale pentru copii – se înscrie şi poetul Arcadie Suceveanu. La început de periplu, îşi identifica chemarea şi îşi verifica echipamentele în Mă cheamă cuvintele (1979), după care repera o ţintă, un obiectiv spre care să ţină drumul – Ţărmul de echilibru (1982). La 1987, în plină şi rodnică navigaţie, lansa următoarea fasciculă a cărţii vieţii sale, Mesaje la sfârşit de mileniu, apoi Arhivele Golgotei (1990) şi Eterna Danemarcă (1995). În lume se surpau între timp împărăţii, iar ţărmul, ţara făgăduită părea s-o ajungi cu mâna. Totuşi discursul său, acum de-o complexitate extraordinară, stăpânit ferm cu mână de mare maestru, rămâne neschimbat în miezul său, amar-sceptic-rece, cu ample reverberaţii escatologice.

Intuiţia sa de artist a fost exactă. Mileniul a trecut, răul a rămas. Poetul îşi cântă înainte Tristele, ca dovadă că strigatul în deşert rămâne un blestem pentru vecie. Zările se tulbură, binele se împuţinează, pierderile se înmulţesc, arătările sunt tot mai angoasante, neliniştile cresc. Cea mai crudă realitate abia dacă poate fi astupată sub faldurile esteticului. În acest punct al itinerarului său îl aflăm, punct probat de ultima fasciculă a cărţii sale, Fiinţe, umbre, epifanii (2012). E expresia concentrată a unei stări de fapt, simţită, gândită şi fixată mult mai pregnant decât ar face-o sute de pagini de reportaj.

Nu mă voi aventura aici în strânse analize teoretice, nu voi trata despre apolinic, ecumenic, joc secund sau terţ, arhitectonică soft, modernism, postmodernism, poezie integrală etc. O voi face, probabil, altă dată şi în altă parte. Ştiu însă că despre valoarea unei poezii poţi judeca şi după stările pe care le-ai trăit la o lectură profană, după gândirile şi imaginile care ţi s-au întipărit în minte. Iar acestea sunt multe. De aceea vă recomand să închideţi pentru câteva zile aparatul de radio, televizorul, internetul şi să încercaţi o lectură personală a acestei Cărţi. Veţi vedea că am dreptate. Veţi ieşi înnoiţi şi îmbogăţiţi din acest exerciţiu de sanitaţie mentală.

***

În final, revenind la Cei trei Chiţi, cercetăm şi ne întrebăm ce suport ontic îi ţine, din ce substanţă sunt făcute valurile tulburi ale Okeanosului pe care îl înfruntă şi din care îşi extrag puterea de creaţie. Sunt valurile pagubei, ale unei pierderi iremediabile, necontenite – a casei părinteşti, a oamenilor dragi, a oraşului tinereţii, apoi cele ale înstrăinării, ale desţărării, a condiţiei exasperante de muritor, de ied pitit sub un chersân. De-aţi şti din ce nămoluri, din ce bălării / Răsar fără ruşine aceste poezii, iată versul unei mari poete ruse care îmi vine acum în minte.

Iar lumea cea de azi, aşa cum se arată pe fereastră, pare să fie anume aşa. E o situaţie universală, iar drumul ambarcaţiunii pare să ducă spre universalitate.

Deci, sus inimile, fraţilor! Minunea limbii române există! Românii există! Pe spinările balenelor focul poeziei arde viu şi clar, ca o răzbunare. Căci chiar de la un om de rând, atâta timp cât e viu, te poţi aştepta la orice, chiar şi la lucruri bune, darămite de la un poet în toată puterea cuvântului.

Millenium sucevani, ia vezi-l, durează!

Igor Nagacevschi,

noiembrie 2012  

Cu toate nedesăvârşirile lor, cele trei bestii marine se îndeamnă, se cenzurează, se echilibrează şi se temperează mutual, alcătuind o ambarcaţiune formidabilă, stabilă şi autarhică în economia ei, cu o mare capacitate de sus-tentaţie şi cu calităţi de navigaţie epustoflante.

POZĂ:

Arcadie Suceveanu între Vladimir Beşleagă şi Vasile Vasilache. Poezia e ca întotdeauna Centrul. Fotografie de Nicolae Răileanu

Arcadie Suceveanu s-a născut la 16 noiembrie 1952 în satul Şirokaia Poleana (Suceveni) din regiunea Cernăuţi. A absolvit Universitatea de Stat din Cernăuţi, Facultatea de Limba şi Literatura Română (1974).

Poet, eseist şi traducător, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al PEN Club European. Poeziile sale au fost traduse şi publicate în reviste şi antologii din Ucraina, Rusia, Turcia, Belarus, Macedonia, Suedia, Italia, Franţa, China, Bulgaria.

A desfăşurat o îndelungată activitate editorială în cadrul Editurii Literatura Artistică (Hyperion) din Chişinău (1979-1990). În perioada 1991-2010, a fost vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. În prezent, este preşedinte al aceleiaşi instituţii.

Laureat, între altele, al Premiului Uniunii Scriitorilor din Moldova, Premiului Academiei Române şi al Premiului Naţional al Republicii Moldova.

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău