Cealaltă Basarabie//„Dodon poate să ameninţe cu războiul, că doar nu copiii lui vor lupta…”

Interviu cu scriitoarea şi ofiţerul Olga Căpăţână

Scriitoarea Olga Căpăţână este una din puţinele femei în grad de ofiţer din R. Moldova, agentă a Chişinăului în Armata 14 în timpul războiului din Transnistria. A cunoscut atât ororile războiului din Afganistan, cât şi cele din Transnistria. Stabilită acum 13 ani la Paris, Franţa, viaţa ei se divizează în două părţi – cea în care a dus o luptă, inclusiv cu arma în mâini, pentru o viaţă mai bună şi cea în care, asemenea francezilor, a învăţat să observe şi să trăiască micile bucurii ale vieţii. În noiembrie, va lansa la Chişinău, trilogia „Dobrenii”, o carte în care a dorit să arate în ce mod politica şi războiul distrug viaţa omului, a familiilor, a unui stat.

Stimată doamnă Olga Căpăţână, cum a început cariera Dvs. de militar?

Din sărăcie. După ce am absolvit Facultatea de Filologie de la Institutul Pedagogic „Alecu Russo” din Bălţi, am lucrat o scurtă perioadă la Radio Moldova. Primeam pe atunci 105 ruble, aveam doi copii şi eram divorţată. Odată am realizat un reportaj despre înrolarea tinerilor în armată. Un comisar de acolo mi-a propus să lucrez la ei. Salariul era mai motivant şi am acceptat. De acolo am ajuns în Afganistan. Iniţial, poate nici nu-mi imaginasem ce mă aşteaptă acolo. Am cunoscut o realitate dură, un mediu sălbatic, unde, ca să rezişti, trebuia să fii foarte puternică. Din Afganistan am fost transferată la Odesa, apoi în Transnistria, doream foarte mult să fiu cât mai aproape de casă şi de copiii mei. Dar iar m-au trimis în Rusia, tocmai în Kamceatka şi abia pe 11 noiembrie 1991, dosarul meu a fost trimis la Ocniţa. Aici am reuşit doar să-mi îmbrăţişez mama şi băieţii şi, la solicitarea Ministerului Securităţii Naţionale, am fost transferată iar în Transnistria unde am activat timp de patru ani, până în 1995.

În ce moment aţi decis să treceţi din Armata Sovietică în subordinea autorităţilor de la Chişinău?

Am demisionat din Armata Sovietică, înainte de a mă întoarce din Kamceatka, aşa cum au făcut mii de ofiţeri moldoveni. La Tiraspol m-am infiltrat relativ uşor, pentru că îl cunoşteam pe colonelul Ştefan Chiţac (cel care a fost plasat de Smirnov în fruntea gărzilor militare transnistrene) încă de la Kabul. Chiţac ştia că am fost transferată într-o unitate militară din Kamceatka, nu ştia că fusesem şi pe la Chişinău. Funcţia mea în cadrul Armatei a 14-a era formulată în felul următor: „ofiţer superior al grupului de colectare şi prelucrare a informaţiei al centrului de informaţii GRU (старший офицер группы сбора и обработки информации командно-разведывающего центра ГРУ – rus.). Interceptam transmisiuni radio, făceam traduceri. Ne trimiteau prin împrejurimi să observăm ce se întâmplă prin satele moldoveneşti, să observăm care e starea de spirit a oamenilor, trebuia să făceam analize şi dări de seamă. Făceam traduceri şi pentru generalul Alexandr Lebed. Dar în realitate, monitorizam şi transmiteam  Ministerului Securităţii Naţionale de la Chişinău toată informaţia despre armament şi mişcările în Armata 14.

Lucram alături de un colonel, al cărui nume nu-l pot dezvălui, aveam în buzunarele fustei un dictafon la şedinţe. Era un risc enorm. Dar ce folos? La Chişinău se ştia tot ce se făcea la Tiraspol, Tighina şi Dubăsari. Şi cei din Armata 14 ştiau ce se întâmpla în rândurile Armatei Naţionale, ale Securităţii şi Poliţiei. Agenţi la fiecare pas. O singură operaţiune a fost bine gândită şi a rămas într-adevăr secretă – capturarea lui Igor Smirnov la Kiev. A fost o operaţiune strălucită. Dar niciun ofiţer din acel grup nu a fost menţionat ori decorat. Mai mult decât atât, Ion Hadârcă, fiind prim-vicepreşedinte al Parlamentului, la scurt timp, l-a eliberat pe Smirnov. Aşa se lucra…

Mai târziu, ne-am întâlnit ocazional în aeroportul din Chişinău cu Ştefan Chiţac. Separatiştii se plimbau nestingherit, ca şi acum de altfel, nimeni nu se gândea să-i aresteze. Ştia deja pentru ce instituţie am activat. Mi-a prezis că o să zdohnesc sub vreun gard, că va avea el grijă să n-o duc mult. Iată că eu sunt, iar el, român originar din Cernăuţi, care mai spera să fie refăcută Uniunea Sovietică, nu mai e demult.

Mulţi ani n-am putut scrie despre Transnistria. Aveam o ură atât de mare faţă de Armata 14, de cazacii aceia îmbrăcaţi ca nişte clovni, care ne urau până în măduva oaselor. Bine că am păstrat toate înregistrările pe care le-am făcut pentru Ministerul Securităţii Naţionale. Abia după ce am venit în Franţa, le-am dezghiocat. În carte sunt multe detalii, cantitatea de armament, oferit separatiştilor de către Armata 14, este evident rolul Moscovei şi influenţa războiului asupra destinelor oamenilor.

Mai ţineţi minte patriotismul tinerilor care au luptat în acel război, în ce măsură în viziunea Dvs. s-au realizat speranţele acestea?

Nu s-a realizat nimic. Cine să realizeze, dacă ei, politicienii de la Chișinău, sunt prieteni cu separatiștii și tare le place acest lucru? Nu se împușcă aşa ca în Ucraina și deja e bine… Au sperat oamenii de rând, și patrioți tot ei au fost. Nu știu de ce acești oameni au ridicat la conducerea Moldovei trădători. Sau, cine ştie, poate aceştia devin trădători fiind orbiţi de putere şi de lăcomie? Le lipsesc din păcate calităţile care i-ar ajuta să se impună în jocul marilor puteri. Amintiţi-vă cine a fost printre primii deputați, în partidele de dreapta: poeți, scriitori, jurnaliști.

Ați văzut un poet puternic? Și-apoi, ați văzut o asociație de oameni de cultură în care să fie pace şi armonie? Eu – nu. Veșnic împart ceva. Păi toate aceste partide de dreapta au fost conduse de aceiași ziariști, poeți etc. – Matei, Hadârcă, Roșca… Ei s-au mâncat între ei și noi am pierdut. Şi azi, din păcate, toți cei care strigă: unire! sunt dispersați. Consider că avem această situaţie dezolantă în politică, pentru că n-a fost tras la răspundere nimeni din cei care au fost la putere, pentru furturi ori pentru trădare. Cum se face că Usatîi, de un an şi jumătate, nu mai este la Bălţi, dar rămâne primar de Bălţi? De ce Şor mai este primar? Cineva a luat puterea în mâinile lui şi face ce vrea.

Preşedintele Igor Dodon ameninţă din când în când poporul cu un eventual război la Nistru. Dvs., care ştiţi ce înseamnă războiul, ce mesaj aţi avea pentru acesta?

Despre Dodon ca preşedinte nici n-aş vrea să vorbesc. Cred că Parlamentul, dacă ar vrea, l-ar putea demite cu uşurinţă, pentru ceea ce face şi cum face. Ce îi este lui să ameninţe cu războiul? Ştie el ce-i războiul? Că doar nu copiii lui vor lupta pentru ţară, aşa cum nu au luptat nici ai lui Lucinschi sau Snegur, ori ai altor demnitari de stat. Războiul le convine unora ca Dodon şi Rogozin. Pe mine mă doare însă faptul că nu numai partidele de dreapta s-au dispersat, ci şi combatanţii. Acum sunt numeroase asociaţii de combatanţi şi veterani şi cât de greţos îi slujesc pe fiecare – pe Filat, Plahotniuc, Şor…

În ce măsură războiul mai e prezent în viaţa Dvs.?

După ce am reușit să scriu totuşi un roman despre război, durerea m-a lăsat. Nu-l visez și nu mă trezesc plângând, m-am distanţat de el. Știți cum se spune: dacă nu vezi portretul în întregime, fă un pas înapoi și-l vei descoperi. Am revăzut acea perioadă, scriind filă cu filă. Acum evit să discut despre război. Cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în Franţa e că m-am acceptat aşa cum sunt. Francezii m-au ajutat să depăşesc tristeţea. Atâtea lucruri frumoase am văzut în ultimii ani. Mi-am zis: nu mai sunt copila aceea care umblam cu rochii purtate de surori, cu încălţămintea ruptă, nu sunt adolescenta naivă, femeia singură cu doi copii, nici femeia-soldat, sunt cea de azi, cu o experienţă amplă în urmă, mamă a doi feciori, bunică a patru nepoţi…

Cât de des reveniţi la baştină, ce schimbări – în bine sau în rău – aţi remarcat?

Cu cât mau mult timp trece, cu atât mai mult îmi este dor de Moldova, de satul natal. Anume de Lencăuți, mai tare decât de Chișinău. Vin destul de des, fiindcă toate drumurile mele trec pe acasă. Dacă sunt în Ucraina – trec pe la Ocnița, dacă vin în Polonia, numaidecât fac o cotitură și trec prin Chișinău, nemaivorbind de deplasările în Romania. De la o habă de vreme am mai mult timp pentru cărți și sunt foarte curioasă să știu ce mai scriu tinerii noștri, de aceea atunci, când trec pe la Chișinău, trec pe la librărie. Așa am cunoscut-o pe Tatiana Țîbuleac, pe Vitalie Vovc etc. De baştină mă leagă rudele, mormântul părinţilor. Mi-i dor de graiul pe care îl vorbea mama mea, pe malul Nistrului, care nu vorbea niciun cuvânt în limba rusă. Am întrebat-o odată pe sora mamei: „Mătuşă Natalia, de ce nu ştii rusa?”. Mi-a răspuns: „Ştii, draga mea, au venit prin 40 ruşii, au stat oleacă şi s-au dus. Apoi au venit în 44, de atunci tot aştept să se ducă, tot aştept…”.

Ce mesaj aţi avea pentru conaţionalii de acasă?

 

Să învețe a trăi şi a se bucura de ceea ce au. Mă simt fericită când văd tinerii noștri care fac studii în universitățile din Franța și sunt apreciați. Aştept ca aceşti tineri să vină la putere. Poeții să scrie poezii, mulgătoarele să stea la fermă, iar conducerea Moldovei s-o preia specialiștii puternici, cu dragoste de meleagul natal. Ușile Europei sunt larg deschise, nu trebuie să ratăm şansa.

Interviu realizat de Svetlana Corobceanu

The following two tabs change content below.