Cealaltă Basarabie // „Visele? Am încă multe de despachetat”

Interviu cu Mariana Arsene, tânăra care a venit în echipa JURNALULUI de Chişinău de la primul număr, atunci când împlinea 20 de ani

Pe 29 octombrie JURNAL de Chișinău împlinește 20 de ani. Vă propunem un interviu cu unul din primii săi reporteri, Mariana Arsene, al cărei articol intitulat „O menajeră a devenit milionară” a apărut pe prima pagină a primului număr din 1999. Mariana a emigrat acum 12 ani în Canada, unde de zece ani lucrează în Departamentul de Comunicare la Collège de Maisonneuve.

– Mariana, cum ai ajuns să faci parte din echipa JURNALULUI de Chișinău?

Povestea noastră a pornit când eu începeam ultimul an de facultate, iar JURNALUL încă se năștea. Într-o amiază de vineri, am apărut neanunțată în cadrul unei uși largi deschise de la etajul IV de la Casa Presei. Biroul nu era gol și nici mare. Nu știu ce a răsunat mai tare: toc-toc-ul timid care a lovit lemnul ușii sau tic-tacul nebun din piept, dar Val Butnaru și-a întors privirea înspre mine. Odată cu el și JURNALUL.

Două săptămâni mai târziu, tipografia centrală anunța oficial nașterea JURNALULUI de Chișinău. Cumătria a fost modestă, dar oricum cu șampanie, sandviciuri cu salam, șuncă și brânză. Câțiva politicieni și un primar ne-au salutat venirea și chiar ne-au trimis flori. Echipa, modestă și ea, încăpea într-un birou nu prea mare și avea mult-mult bun-simț. Astrele însă au fost generoase cu noi – clocoteam de energie, entuziasm și idei, care în timp ne-au unit într-o adevărată camaraderie.

În primăvară, absolveam facultatea cu o declarație de dragoste în fața comisiei de examinare a tezei mele de licență: „Jurnal de Chişinău” în contextul mass-media din Republica Moldova”. Pentru că JURNAL a fost, pentru mulți ca mine, un fenomen mediatic care a bulversat mediul jurnalistic, impunând noi rigori și standarde de calitate, restabilind statutul și locul presei de a patra putere în stat. Lectura lui inconfortabilă dădea ghionturi Puterii. Săptămână după săptămână, coloanele sale înarmate cu constatări, revendicări, opinii și analize politice și economice atrăgeau atenția aleșilor spre realitatea celor care i-au ales. Un adevărat ziar cu poziție, un ziar de opoziție.

JURNALUL în primul lui an de viață rimează cu: Aurel Cornescu, Dumitru Lazur, Vitalie Cușnir, Igor Pânzaru, Natalia Hadârcă, Virginia Prodan, Nicolae Negru, Ludmila Costin și Igor Nagacevschi. Mai târziu – cu Mihai Jumugă, Raisa Lozinschi, Viorel Mardare, Irina Lazur, Anișoara Beschieru, Mariana Rață, Rodica Mahu, Constantin Cheianu și alții. Dintotdeauna – cu Val Butnaru.

– Ţii minte primul tău articol la JURNAL și despre ce era?

Aș vrea să-l uit, de fapt. În 1999, se scria în direct și se trăia pe viu Istoria Cenușăreselor moderne din Europa de Est. Asistam cu toții la începutul emigrării în masă a moldovenilor, care, în lipsă de oportunități acasă, alegeau să plece. Ca să ilustrez și să abordez fenomenul, m-am inspirat din povestea adevărată a unei moldovence, rudă cu o rudă de-a mea prin alianță, care plecase la lucru în Italia și care printre altele fusese înfiată de un italian care i-a lăsat moștenire averea. Protagonista articolului, numele căreia fusese schimbat, la fel ca și adresa, s-a recunoscut totuși în cele scrise. Și s-a supărat. Cu ea – tot neamul ei. Anii și distanța au șters din supărare, dar cum amintesc despre asta, nici nu știi cum țârâi din nou, fără să vreau, niște ulei pe foc…

Dar dacă e să ne luăm după arhive, în primul număr al JURNALULUI, aveam trei articole pe prima pagină, dintre care unul semnat cu pseudonim, care este numele mamei mele – Olga Cibotaru.

– Ziarul a trecut prin momente grele, ce îți aduci tu aminte?

Îmi amintesc de reportaje scrise cu mănuși. În Moldova pe care eu o țin minte, dacă venea frigul, era frig peste tot – și afară, și în casă. În plus, erau și pene de electricitate, mai niciodată apă caldă și salarii cu întârziere. Se mânca prost și se trăia de pe o zi pe alta. Dacă te uiți la piramida necesităților lui Maslov – erau afectate nevoile fiziologice primare, de supraviețuire, ale omului: apă, hrană, adăpost…

Casa Presei nu făcea excepție. Iarna – îmbrăcați în paltoane și cu mănuși, vara – cu ziare lipite pe geamuri ca să ne apărăm de soare, indiferent de anotimp, pene de electricitate și veceul cu două etaje mai jos. Cu toate acestea, JURNALUL ne-a oferit șansa să ne realizăm și să ne dezvoltăm personal și profesional, iar bagajul tuturor acestor experiențe ne-a făcut mai descurcăreți, inventivi și totodată rezilienți.

Val Butnaru de atunci avea vârsta mea de acum. Cu ochelarii de azi, îmi dau seama cât de tânăr era! Inspirat și inspirator, el continuă să conducă cu dârzenie nava JURNALULUI cu alții de alde noi la bord. E la nave va…

– De ce ai hotărât să pleci din RM?

Ca să adaug o notă mai personală, o să vă povestesc o întâmplare anecdotică dar și precursoare plecării. Aveam 28 de ani, şapte ani de căsătorie, şase ani de JURNAL și patru ani de Ruxănduță. Într-o seară, într-un troleibuz care ne ducea spre casă la Buiucani, eu am spus ceva de genul: „Ar trebui să ne oprim la „Victoria” să cumpărăm pâine”. La care fiică-mea, Ruxănduța, și-a rășchirat două degețele în formă de V și a început să-și fluture vehement mânuța în aer, strigând în gura mare: „Vic-to-ri-e! Vic-to-ri-e!” și: „Jos comu-niș-tii! Jos comu-niș-tii!”. Tot troleibuzul a râs cu poftă. Eu am căzut pe gânduri. În afară de grădiniță, serviciu și casă, ieșirile noastre publice erau la greve și manifestații. Un scenariu care revenea în buclă din 1989, pe când aveam 12 ani. Astfel, 16 ani mai târziu, eram în același punct de plecare, doar că cu un copil în brațe. Doi ani mai târziu, urcam în avion.

– Continui să faci jurnalism sau ai ales alt domeniu?

Când integrarea într-o nouă țară începe cu învățatul alfabetului, e dificil să te vezi jurnalist. Totuși, în câteva luni, o să se împlinească zece ani de când lucrez în Departamentul de Comunicare la Collège de Maisonneuve – o instituție publică unde învață circa 10.000 de studenți și lucrează în jur de 1000 de angajați. În fiecare luni dimineață, pregătesc și expediez un newsletter instituțional, care informează comunitatea maisonneuviană despre evenimentele care vor avea loc la colegiu (conferințe știinţifice, invitații la activități culturale etc.) și alte noutăți legate de realitatea educațională apărute în presa canadiană. În restul săptămânii – sunt responsabilă de menținerea și actualizarea informației pe site-urile colegiului și alte platforme de comunicare cu studenții. Serile, studentă la HEC Montreal. Vara viitoare o să absolvesc masteratul în gestiune – specializarea Comerț electronic (e-commerce).

În departamentul în care lucrez sunt unica imigrantă. Grație acestui fapt, cei nouă colegi ai mei au aflat despre tortul Cușma lui Guguță, despre cozonac și pască, ardei umpluți și sarmale.

– Poți să ne povestești câte ceva despre țara în care te afli?

Acum 12 ani, Canada m-a întâmpinat cu o furtună de zăpadă și friguri nemaiîntâlnite până atunci. După două-trei săptămâni de bâlbâieli existențiale, am verbalizat în fața familiei concluzia că am ieșit dintr-o groapă și am ajuns în alta. Dar odată cu venirea primăverii și apoi cu trecerea anilor, am descoperit o Canadă intransigentă, dar şi foarte generoasă, tolerantă și grijulie cu cetățenii ei, unde reprezentanţi a numeroase etnii reușesc să trăiască în armonie, indiferent de limba vorbită acasă și dumnezeii la care se închină. O țară unde cetățeanul simplu poate să-și ia rendez-vous cu politicianul pe care l-a votat și să-i ceară o dare de seamă sau, prin intermediul lui, să-și facă auzită vocea în Parlament. Unde problemele semnalate de mass-media devin subiecte de dezbateri publice și autoritățile publice se implică până la rezolvarea acestora.

Am învățat să iubesc și să apreciez țara mea de adopție pentru mărinimia ei căci eu am venit la ea cu doar două valize moldovenești: una cu speranțe și alta cu vise.  Speranțele între timp s-au materializat ori metamorfozat. Unele pur și simplu au murit în fașă, căci la 5000 de km și mai mult de 50 de ani distanță în materie de democraţie, drepturi umane, societate civilă, dezvoltare culturală, lucrurile se vad altfel. Iar visele? Am încă multe de despachetat.

Interviul realizat de Carolina Chirilescu

The following two tabs change content below.
Carolina Chirilescu

Carolina Chirilescu

Carolina Chirilescu

Ultimele articole de Carolina Chirilescu (vezi toate)