CEALALTĂ BASARABIE // „Știu că am să găsesc oameni buni oriunde”

 

Interviu cu Olga Cojocaru, doctorandă la Universitatea din Varșovia

Studiile au ținut-o departe de localitatea de baștină, Sărătenii Vechi, Telenești, pe Olga Cojocaru. De aceea pentru ea noțiunea de „acasă” nu e neapărat legată de locul de baștină. Se simte bine oriunde a fost și unde locuiește în  prezent. Din 2014 se află la Varșovia, unde scrie teza de doctorat în cadrul unui proiect internațional TRANSMIC, coordonat de Universitatea din Maastricht și finanțat de Comisia Europeană, care implică participarea mai multor universități din Europa ce abordează fenomenul migrației. Ea studiază migrația din estul Europei în Italia și activează la Centrul de Studii în Migrație de pe lângă Universitatea din Varșovia. A vizitat multe ţări, dar a rămas entuziasmată de Islanda, unde a avut prilejul să vadă Aurora Boreală.  

Dragă Olga, faci studii de doctorat pe tema migrației. Până a ajunge în capitala Poloniei, unde ai făcut studiile care te-au format?

Datorez foarte multe probabil perioadei de liceu petrecută la Iași, la Colegiul Național „C. Negruzzi”. Cred că a fost prima ieșire din familiaritate, care m-a marcat și m-a transformat profund. Eram și un aluat bun la vârsta aceea. Apoi a urmat facultatea de comunicare și masterul în antropologie la SNSPA București și un alt master de sociologie la Universitatea Central-Europeană din Budapesta.

Ce ţări ai vizitat? Câteva impresii despre ele.

M-am cam vânturat prin lume, ce-i drept, numai pe unde nu am fost, fie cu programe academice, fie în interes de serviciu, fie în vacanță, am văzut prietenii, am schimbat mediul pentru o zi sau două etc. Mai îndelung am stat la București, Budapesta, Varșovia și în sud, la Bologna, Florența, Granada. Mediul central-est-european e destul de omogen, un fel de acasă lărgit, de aceea am trecut de la un oraș la altul destul de lejer și fără drame de adaptare. În sud, după cum se știe, viața pare o vacanță: vreme bună, cer senin, jovialitate și răsfăț cu o cafea bună sau ceva gustos. Dar firește, depinde din ce perspectivă cunoști un loc sau altul.

Care te-a marcat cel mai mult?

M-a marcat foarte mult călătoria în Islanda de acum câteva luni. Am avut norocul să văd Aurora Boreală, după  care nu am mai vrut nimic.

Republica Moldova este statul unde acum două decenii abia începuse fenomenul migrației, care de-a lungul anilor a avansat, și dacă mai înainte plecau conaționalii noștri de vârsta a doua, acum pleacă generația tânără. În calitate de cercetător, cum explici tu acest fenomen care a cuprins R. Moldova? Ai ales această temă pentru că la noi fenomenul ia amploare?

O asumpție care ține de când lumea și pământul e că omul va fi mereu în căutare de șanse la o viață mai bună și, atunci când nu sunt condiții pentru o viață (mai) bună sau destule șanse în mediul de origine, nici patriotismul forțat gen „Moldova este patria mea” nu te poate ține în loc.

Mi-am ales tema de doctorat nu întâmplător. Scriu teza de doctorat în cadrul unui proiect internațional coordonat de Universitatea din Maastricht și finanțat de Comisia Europeană ce implică participarea mai multor universități din Europa, care se numește TRANSMIC, https://law.maastrichtuniversity.nl/transmic/. Suntem zece doctoranzi și trei cercetători postdoctorali fiecare din noi activând la una din universitățile din consorțiu, abordând fenomenul migrației din mai multe unghiuri (transdisciplinar) prin varii studii de caz. Eu mă ocup de migrația din estul Europei în Italia și activez la Centrul de Studii în Migrație de pe lângă Universitatea din Varșovia.

În cadrul tezei, mă interesează migrația ca proces, ca inovație socială. Primii moldoveni care au descoperit practica migrației ca răspuns la situația de criză din anii 2000. Felul în care au căutat modalități de a depăși constrângerile de mobilitate și și-au asumat riscul de a pleca fără să știe ce îi așteaptă și când /dacă se vor întoarce.

Dar mai apoi, mă interesează migrația ca experiență cotidiană si calități ale timpului în viața de zi cu zi. Mai precis, documentez ce înseamnă viața închipuită pe termen scurt, dar trăită pe termen lung, provizoratul acesta existențial cauzat de experiența de migratie. Întrucât majoritatea moldovenilor care au plecat dintâi au avut în minte ideea de temporaritate, imaginându-și că plecarea nu va fi mai lungă de un an sau doi. Vreau să văd cum și-au revizuit planurile pe parcurs și cum s-au pomenit 15-20 de ani mai târziu, încă să-și imagineze că plecarea e aproape, deși o amână pe an ce trece. În consecință, mulți trăiesc temporar pe termen lung, cu tot ce înseamnă asta: muncă precară, subcalificată, regim spartan, auster, fiecare cent pus deoparte, pachete săptămânale trimise acasă, case făloase în R. Moldova, pe de o parte, și locuințe improvizate în Italia, pe de altă parte.

Ce crezi că se va întâmpla cu statul Republica Moldova în următorii ani dacă migrația se va aprofunda?

Nu prea pot să prognozez; un aspect critic e legat de probabilitatea întoarcerii zecilor de mii de migranti trecuți de vârsta pensionării, care nu vor mai fi apți de muncă și care nu au familie sau motive să rămână în țara gazdă. Statul moldovenesc va trebui să-i reintegreze și să le asigure o pensie decentă, lucru cam greu de imaginat.

Studiile ți-au permis să locuiești în mai multe ţări, unde la sigur ai întâlnit basarabeni. Ce poți spune despre basarabenii întâlniți peste hotare? Au ei indicii, trăsături care-i deosebesc de alte naționalități și-i particularizează în mulțime?

Îs oameni ca toți oamenii. Am avut ocazia să petrec ceva timp cu moldoveni veniți la muncă în Italia, pe parcursul terenului etnografic în Padova pentru teza de doctorat. Ar fi câteva semnalmente specifice esticilor, dar nu le-aș esențializa. Aș zice că-s oameni stingheri, atenți să nu facă zgomot în jur. Cred că e o stânjeneală și o blândețe care ne caracterizează.

Pe vremuri, zâmbeam și eu ușor stingherită atunci când ziceam că-s din R. Moldova și primeam drept răspuns o mirare amabil-împăciuitoare sau, în cel mai bun caz, o strângere din umeri. Sau deseori, când interlocutorul nu avea ce zice, reacția tipică era „wow, amazing” (n.r. minunat). Nu e nimic minunat, extraordinar, în asta, dar, mă rog. E un stat cu oameni obișnuiți, cu viețile lor așa cum sunt.

De cât timp stai în Varșovia și în ce activități ești prinsă zi de zi?

Sunt în Varșovia din toamna anului 2014, de când a debutat proiectul menționat mai sus, care implică multă mobilitate în rețeaua de universități membre, așa că se întâmplă să fiu des plecată. Altfel, îmi petrec zilele de lucru la biroul din cadrul centrului de cercetare, merg la seminare și prezentări, scriu, citesc, iar scriu, iar citesc. Mai fac pauze și merg la concerte, serile.

Ai rămâne acolo să locuiești, să te stabilești, sau ai gânduri de a te întoarce acasă?

Nu știu, nu cred că noțiunea de „acasă” e neapărat legată de locul de baștină. Mă mai plâng câteodată de viața de nomad, dar nu tare. Într-un fel, trebuie să ne împăcăm cu gândul că viața se poate întâmpla și în altă parte, că „ubi bene, ibi patria” (Unde-i bine, acolo este patria), până la urmă. Bunica mă întreabă mereu când mă vede cum mă simt printre „străini” și încă nu am reușit s-o conving că mi-e bine. Mă întreabă iar parcă așteptând alt răspuns și mă jelește în felul ei.

Deocamdată mă complac în viața mea mobilă, din loc în loc. Știu că am să găsesc oameni buni oriunde, prieteni în care să mă încred și lume cu care să am multe de împărtășit și de învățat.

În ce zile, în ce anotimp ți-e dor de casă?

Mi-e dor de (a)casă când o voce din telefon se îngrijorează de fiecare dată când merg la drum, îmi amintește blând să închid gazul, apa și geamurile când plec, să nu pierd cheile, să-mi pregătesc geanta de cu seară etc. Atunci mi se face tare dor de casă, ca să pot îmbrățișa vocea asta și să-i mulțumesc.

Interviu realizat de Victoria Popa