CEALALTĂ BASARABIE // Recunoscută ca profesoară în Italia

 

Tatiana Safaler face parte din categoria intelectualilor: profesori, medici, ingineri, care au luat calea străinătății, unde au prestat munci necalificate de constructori, îngrijitoare, babysittere, pentru a putea să-şi întreţină familia în lipsa unor locuri de muncă plătite decent la baştină. Stabilită de 18 ani în Italia, voce activă a comunităţii româneşti de la Veneţia, consideră că doar cu efortul comun al celor de acasă şi al reprezentanţilor diasporei poate fi eradicată corupţia şi pot fi schimbate în bine lucrurile în R. Moldova.

Fostă profesoară de limba franceză în s. Cobusca Veche, Anenii Noi, Tatiana Safaler a ieşit cu lacrimi în ochi acum 18 ani din casă, lăsând trei copii cu vârsta de 6, 11 şi 14 ani în grija soţului, medic de profesie. A plecat cu inima grea şi cu o valiză plină cu manuale în speranţa că şi în Italia va lucra cadru didactic. Cel puţin aşa au asigurat-o angajaţii agenţiei de turism care au ajutat-o să ajungă acolo. Credea că pleacă doar pentru jumătate de an. Apoi, în pofida greutăţilor, a decis să mai rabde un an pentru a finisa construcţia casei, şi încă un an, ca să asigure viitorul la studii al copiilor.

Şi pentru că situaţia de acasă nu se ameliora, iar autorităţile italiene au ajustat legislaţia pornind de la necesităţile migranţilor, după ce şi-a legalizat şederea în Italia, în 2004, familia a decis să se reunească la Veneţia. Peste 18 ani, graţie perseverenţei sale, Tatiana și-a realizat visul, de a fi profesor titular în această ţară. Lucrează în prezent la o carte care cuprinde istoriile a 15 femei migrante din R. Moldova plecate pe căi ilegale, în anii 90. „Eu am fost mai norocoasă, am venit legal, dar multe au venit cu greutăţi, unele şi-au pierdut viaţa. Au venit ascunse în saci printre lemne, mai că se înădușeau. Treceau ilegal prin munți, prin păduri, e o datorie să nu dăm uitării această filă neagră, importantă, a istoriei noastre”, susţine profesoara.

Copiii sunt mai protejaţi

Tatiana a plecat în Italia în 1999. Iluzia că va lucra profesoară de franceză s-a spulberat imediat ce a ajuns la fața locului. La Napoli a fost găzduită de o veche prietenă şi a aflat că poate alege între două oferte:  munca de babysitter ori cea de îngrijitoare. A ales să fie mai aproape de copii. Ironie a sorţii, a fost angajată de o familie în care, ca şi în cazul ei, soţul lucra medic, iar soţia – profesoară de franceză. I-a atras atenţia faptul că acolo diplomele de studii superioare sunt afişate în rame pe perete. Studiile superioare sunt o sursă de mândrie şi faţă de această categorie italienii manifestă un respect deosebit.

„Până a învăţa limba italiană, am comunicat în franceză. Nu m-am simţit discriminată, la sudul Italiei, oamenii sunt mai receptivi. Aveam grijă de un băiat de şase ani. În comparaţie cu situaţia din Moldova, în Italia am remarcat că copiii sunt mai protejaţi. Relaţia părinte – copil e diferită, copiii sunt ascultaţi, cu ei se discută la egal. Părinţii nu întotdeauna le intră în voie, dar au răbdarea să le explice de ce îi refuză. Pe când în Moldova părinţii motivează că nu au timp, dar nu au nici cultura de a asculta și de a comunica cu copiii. Chiar şi la şcoală, copiii în Italia sunt mai ascultaţi, contează opinia lor. Avem probleme în privinţa culturii comunicării în familie, la școală și în societate”, conchide Tatiana Safaler.

„Nu mai doream să mă întorc în Italia”

Ulterior profesoara s-a mutat la Veneția, unde a acceptat să muncească un timp ca îngrijitoare. „Acum situaţia s-a schimbat, poţi alege, dar atunci lucram ilegal, viza turistică expirase. Îngrijitoarele lucrau 24 din 24 de ore în familii ca să poată trimite bani acasă. Uneori nici duminica nu ieşeau din casă ca să nu le prindă poliţia. Unele femei din Moldova aveau credite la bancă, altele au împrumutat bani cu o dobândă mare de la cămătari ca să ajungă în Italia. Nu doreau să fie deportate. Stresul era enorm”. Situația s-a ameliorat în 2003, când autorităţile italiene, cunoscând problemele badantelor, un fel de sclave la locul de muncă, au decis să legalizeze şederea tuturor persoanelor străine aflate pe teritoriul Italiei.

După aproape patru ani de muncă în Italia, Tatiana a obţinut permis de şedere și, în sfârșit, a putut reveni la baștină. „Nu mai doream să mă întorc în Italia, mi-am zis că nu mai moare nimeni de foame nici în Moldova. Totuşi salariile mici şi faptul că deja puteam să lucrez legal m-au determinat să revin peste patru luni la Veneţia. Peste jumătate de an, m-au urmat soțul și copiii. Soţul îşi găsea greu de lucru. La scurt timp am înţeles că e din cauză că spunea că e medic. Se cereau oameni cu studii generale, nu aveau nevoie de persoane elevate. Şi-a găsit de lucru imediat ce am încetat să spunem care e profesia sa.”

 

Atrasă de fenomenul migraţiei

Între timp, Tatiana Safaler a urmat un curs de operator socio-sanitar (echivalentul diplomei de soră medicală – n.red.) şi de zece ani lucrează la o şcoală din Veneţia în calitate de operator pentru integrarea copiilor cu cerinţe educaţionale speciale (CES). Organizează vizite la domiciliu, mediază întâlniri între minori şi psihologi, minori şi asistenţi sociali. Spre deosebire de Moldova unde copiii cu CES sunt doar cei cu dizabilităţi, în Italia mai sunt două categorii încadrate în activităţi în baza unui plan educativ individualizat. E vorba de copiii cu o reuşită slabă la învăţătură și copiii cu probleme socio-economice. Din această categorie fac parte inclusiv copiii migranților care încă nu cunosc limba. Aceştia din urmă sunt asistaţi şi de un mediator cultural, care îi ajută să însuşească materia. În 2015, Tatiana Safaler și-a făcut studiile de masterat la Universitatea Ca Foscari din Veneţia, unde a realizat studiul „Fenomenele migratorii şi transformările sociale”. Ca rezultat s-a angajat în calitate de mediator cultural în cadrul Asociaţiei moldo-italiene „Gente moldava” şi la un Centru de migranţi, pe care îi ajută să se integreze în țara-gazdă.

Profesoară de limba franceză în Italia

Anul acesta, a solicitat la Ministerul Educației din Roma recunoașterea diplomei de studii superioare ca să poată activa în calitate de profesoară de limba franceză. „Selecția cadrelor didactice are loc o dată la trei ani și e o procedură birocratică foarte anevoioasă. Unii angajați de la minister și de la ambasadă au fost sceptici. Spre surprinderea lor, diploma mi-a fost recunoscută și am fost inclusă în lista profesorilor titulari care pot preda la clasele gimnaziale și liceale”, se bucură profesoara. Și în Italia munca de profesor este dificilă, dar cadrele didactice se bucură de mai multă protecție din partea statului, iar salariul e de circa 1600 de euro.

Între decizia soţului şi a copiilor

Familia vine acasă cel puțin o dată pe an. Moldova s-a schimbat. Satele au devenit mai pustii. Oamenii – mai sărmani. Totuşi, observă protagonista noastră, orice om plecat aduce cu el o schimbare, fie legată de construcția și amenajarea gospodăriei, fie de comunicarea în familie ori de perceperea realității în comparație cu ceea ce a văzut în străinătate. În Moldova le-au rămas rudele și părinții. „Unii au vrut să vină la muncă în Italia, dar nu am acceptat. E complicat atunci când copiii rămân fără părinți, femeile – fără soți. Pe de o parte, apar probleme în familie din cauza despărțirii, pe de altă parte, te macină stresul legat de adaptare. Inițial persoana e optimistă, că a ajuns într-o societate care o va ajuta să-și rezolve problemele financiare, dar ulterior apar obstacole lingvistice, culturale, emoționale etc.”.

La întrebarea dacă mai crede că se va întoarce la baștină, Tatiana Safaler ne spune că copiii s-au integrat în mediul italian, pe când soțul e decis să se întoarcă la Cobusca Veche. „Îmi amintesc că la început nu existau telefoanele mobile. Primeam scrisori de la copii. A fost o cale grea. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, cred că mi-aş căuta de treabă acasă. Multe familii se întorc, nici în Italia viața nu-i ușoară. Aștept să văd ce-mi va spune destinul.”

The following two tabs change content below.