Cealaltă Basarabie // Nicu Antonciuc, pictorul legionar

„Mai întâi de toate sunt bărbat, și apoi artist plastic”

Ne-am obișnuit să credem că oamenii de artă sunt firi sensibile, însă povestea lui Nicu Antonciuc, pictor basarabean stabilit la Paris, sparge tiparele. Acum 24 de ani, domnia sa, absolvent al Școlii Republicane de Arte Plastice „I.Repin” din Chișinău, a plecat în Franța, unde s-a înrolat în Legiunea Străină, unitate militară de elită a Armatei Franceze care recrutează soldați indiferent de naționalitate. În exclusivitate pentru JURNAL de Chișinău, artistul a vorbit despre ce l-a făcut să renunțe la tot și să devină luptător, despre cum au reacționat cei dragi la vestea că s-a făcut legionar, despre ce a însemnat pentru el Legiunea și, desigur, despre pictură, marea sa pasiune la care a revenit după expirarea contractului.

Nina TOFAN

Nicu Antonciuc (50 de ani), originar din sat. Călugăr, r. Fălești, este unul din sutele de mii de emigranţi basarabeni. Până aici, nimic extraordinar. Doar că el a ales o cale mai grea ca să-şi legalizeze șederea în Europa de Vest, mai exact în Franța – s-a înrolat în Legiunea Străină, trupă de elită a Armatei Franceze.

Cinci ani în Legiunea Străină

„A trecut mult timp de când am emigrat şi nu aş putea să vă expun motivul plecării mele aşa cum poate vi l-aș fi spus în acel 1994 în care am venit în Franţa. Cred că principala cauză a fost că îmi doream un nou început. În plus, sunt genul de om care nu poate sta locului şi simţeam nevoia de adrenalină. Tocmai de aceea am ales să mă înrolez în Legiunea Străină, trupă despre care am aflat pentru prima dată de la fratele meu, Valeriu, care avusese ocazia să stea de vorbă cu un legionar originar din Polonia. Şi eu, fiind aventurier din fire, am zis să-mi încerc norocul, mai ales că după câțiva ani de slujbă puteam cere cetățenia franceză”, își amintește basarabeanul.

Despre hotărârea sa fermă de a deveni legionar i-a spus doar fratelui său, iar acesta l-a petrecut până la Fort de Nogent, unde se făceau înscrieri în Legiune, în speranţa că va putea să-l convingă să renunțe la idee. Însă toate eforturile lui au fost zadarnice – Nicu Antonciuc nu s-a întors din drum.

 

Concurenţa era mare, dar basarabeanul era într-o formă bună, de aceea a fost acceptat în rândurile „militarilor fără patrie” în aceeași zi.

Părinții săi nu au știut vreme de trei ani că băiatul lor e luptător în Legiune. „În scrisorile pe care li le trimiteam le spuneam că am rămas în Franța, că lucrez… Dar Chişinăul e mic, iar eu am mulţi prieteni acolo, aşa că, din gură-n gură, vestea că-s legionar a ajuns şi la mama. Evident, ea îşi făcea griji pentru mine, dar în 1997, când am venit pentru prima dată în concediu acasă, i-am lămurit în ce constă serviciul meu. Şi atunci s-a mai liniştit”, ne spune Nicu Antonciuc. Totuși, domnia sa recunoaște că pe legionari pericolele îi pândeau la tot pasul. Și chiar dacă purtau căști și veste antiglonț, mulți dintre colegii săi au fost răniți, iar alții chiar și-au pierdut viața.

Printre misiunile la care a participat basarabeanul se numără conflictul armat din Republica Centrafricană, în 1996, când vreme de două săptămâni legionarii, printre care și conaționalul nostru, au avut ca misiune apărarea aeroportului din Bangui și evacuarea cetăţenilor francezi pe calea aerului în Hexagon.

Legiunea a fost o școală bună

Nicu Antonciuc a făcut parte din Legiunea Străină vreme de cinci ani, până în 1999, după care s-a întors la Paris. Spune că nu regretă nicio zi din cele în care a slujit sub deviza „Legiunea e patria noastră”, căci a trecut o școală bună.

„De ce mi-ar părea rău? Mai întâi de toate sunt bărbat, şi apoi artist plastic. Eu îmi manifest sensibilitatea altfel. De exemplu, fiind devotat. Onest. Respectându-mi promisiunile. Ce a fost Legiunea pentru mine? O şcoală. Valorile pe care le-am deprins acolo m-au îmbogăţit ca personalitate, am descoperit calităţi relaţionale pe care nu le mai întâlnisem în viaţă. Într-o zi, când eram în misiune în munți, mi s-a întâmplat să nu mai pot merge – aveam probleme cu genunchii. Și colegii mei m-au ajutat să mă deplasez, deși echipamentul fiecăruia dintre noi cântărea vreo 50 de kilograme. Un alt coleg avea băşici la picioare, sângera tocmai, iar camarazii l-au purtat tot drumul în braţe. Acolo oamenii sunt mai uniţi decât în viaţa de zi cu zi. Experiențele de care am avut parte mi-au influenţat caracterul şi felul în care percep acum relaţiile interumane. Nu aș mai fi în stare vreodată să recurg la orice pentru a-mi atinge scopul – nu mi-o permite caracterul pe care mi l-am format în acei cinci ani”, afirmă basarabeanul, adăugând că foşti legionari nu există, căci calitățile dobândite acolo rămân pentru toată viața.

Nu crede că talentul se moștenește

După expirarea contractului, în 1999, când s-a întors la Paris, lui Nicu Antonciuc nu i-a fost greu să reia programul obișnuit de viață, mai ales că de capitala Franței era îndrăgostit încă din ziua când a ajuns acolo pentru prima dată. Ca să-și găsească mai lesne un loc de muncă, a mai făcut ceva studii: infografie, game designer și stilizare în programare grafică, domenii în care a și activat o perioadă. Dar, cum era de așteptat, a revenit la marea sa pasiune – pictura.

„Îmi câștig pâinea și din artă, dar nu numai. Adevărul e că la Paris sunt mii de pictori, însă puțini dintre ei reuşesc să trăiască doar din banii obţinuţi de pe urma vânzării tablourilor – mai toți combină mai multe activităţi”, ne spune basarabeanul.

Chiar dacă unicul său frate e și el pictor, un unchi de-al lor pe linie paternă a absolvit Școala de Arte Plastice „I.Repin” din Chișinău, iar mama are înclinații artistice, basarabeanul nu crede că talentul se moștenește. Dacă ar fi aşa, afirmă domnia sa, am avea familii în care de generații se nasc doar pictori, actori, poeți sau sculptori.

Ca orice om de artă, Nicu Antonciuc și-a dezvoltat propriul stil și propriile tehnici de pictură asupra cărora și-au lăsat amprenta, de-a lungul anilor, pictorii peredvijnici, renascentiști şi suprarealiștii.

„Eu pictez în mai multe stiluri și tehnici, fac mai mult artă conceptuală, dar nu-mi public lucrările pe net, căci sunt mulţi şmecheri care plagiază. Arta trece printr-o perioadă de criză şi în orice ţară m-aş duce se simte lipsa de idei noi, de analizare a artei. De asta artiștii combină mai multe stiluri, idei, curente, de asta postmodernismul e pe val”, consideră domnia sa.

Pentru că închirierea unui spațiu la Paris costă mult, pictorul nu are deocamdată un atelier al său, așa că lucrează acasă. Dar chiar şi-aşa, înregistrează succese. Vara trecută, de exemplu, a participat la un festival internațional de pictură în aer liber desfășurat în Normandia, lângă Giverny, unde a locuit Claude Monet. La eveniment au participat 100 de pictori din 15 țări ale lumii, iar lucrarea realizată de conaționalul nostru a fost apreciată de juriu cu un premiu.

Moldovenii nu sunt săritori la nevoie

Franţa e în topul ţărilor preferate de emigranţii moldoveni, dar Nicu Antonciuc afirmă că majoritatea activităţilor diasporei noastre de la Paris sunt de natură politică. „Nu că ar fi ceva rău, dar nu mă reprezintă, așa că eu la acţiunile lor nu particip. Căci politica e un lucru murdar, iar pe politicieni îi interesează doar capitalul lor politic”, consideră domnia sa.

De altfel, artistul plastic e dezamăgit şi de reprezentanții diasporei noastre, despre care spune că nu sunt uniți și nici săritori la nevoie. „Dacă le ceri moldovenilor o informaţie, nu ți-o dau. Şi nu pentru că nu o deţin, ci pentru că aşa le e mentalitatea – se tem ca nu cumva cineva să se ridice mai sus ca ei. În alte diaspore nu e aşa. De asta eu mă înţeleg mai bine cu francezii, ei sunt mult mai deschişi”, adaugă basarabeanul.

Cât despre pământul pe care s-a născut, Nicu Antonciuc afirmă că preferă să-l iubească de la mii de kilometri distanță, căci îl doare ceea ce vede de fiecare dată când vine pe-acasă. „Ţin foarte mult la Moldova, dar acolo se petrec lucruri anormale pentru un stat civilizat… După Legiune am revenit pentru câţiva ani cu traiul la Chișinău şi, mânat de sentimente patriotice, am investit într-o afacere… Dar sistemul de acolo nu mi-a lăsat nicio șansă, aşa că într-o zi am pus lacăte la uși și m-am întors în Franța. Căci patriotismul îi caracterizează pe romantici, dar roadele le culeg pragmaticii”, ne-a mai spus Nicu Antonciuc.