Cealaltă Basarabie//„Îmi plânge casa sub povara singurătății”

Interviu cu Eugenia Cojocari-Safaler, profesoară stabilită în Israel

Eugenia Cojocari-Safaler, originară din or. Cimișlia, a muncit timp de două decenii profesoară de limba franceză și română. Acum 13 ani a decis să plece asemenea multor altor profesori nemulțumiți de salariile mici, în Israel. Este o voce activă a diasporei din această țară. La începutul acestei luni a participat alături de alți conaționali de ai noștri la un miting la care a îndemnat oamenii să iasă la vot.

Stimată doamnă Eugenia Cojocari Safaler, cum au fost primii ani departe de casă? Cum țineați legătura cu familia?

Drama mea este drama multor mame care și-au crescut și educat copiii prin internet. Am plecat de acasă în februarie 2006, după lungi și profunde frământări. Mi-a fost greu de tot să iau această decizie pentru că simțeam că voi pierde ceva important, irecuperabil – timpul care ia cu sine tot ce-i mai de preț. Am ales drumul străinătății deoarece prea des auzeam în casă expresia: „Mamă, când o să avem bani, așa-i că o să-mi cumperi una ori alta?…”. Am lăsat acasă doi copii absolut singurei, băiatul de 12 ani și fiica de 18 ani, ea rămânând să fie și gospodină în casă, și soră, și mamă, și tată fratelui său. Ne sunam o dată pe săptămână, economiseam chiar și banii pentru telefon ca să pot întoarce toate datoriile, care erau foarte mari. Dacă se întâmpla vreo urgență, îmi dădeau un semn, ca să-i sun înapoi și, până formam numărul (Doamne, ce lung îmi părea!…), îmi treceau prin fața ochilor cele mai groaznice tablouri de teamă că li s-ar fi întâmplat ceva… Dorul de casă mă sfâșia. La început nu aveam calculatoare și ne trimiteam scrisori prin poștă. Odată s-a pierdut o scrisoare, era cu poze și am simțit că am pierdut ceva foarte valoros. Păstrez și acum acele scrisori ca ceva sacru, scrisori pline de dor, scrisori în care s-a așternut durerea despărțirii… Între timp s-au produs multe schimbări, iar eu n-am fost prezentă. N-am văzut cum a crescut băiatul, cum s-a îndrăgostit prima oară, cum a devenit bărbat adevărat… Fiica, deși atinsese majoratul, era încă un copil care aștepta o mângâiere, un sfat, dar a primit povara grijilor unui om matur. S-a măritat și am participat, cu lacrimi în ochi și un nod în gât, la nunta ei prin skype… Cui să-i cer socoteală pentru toate acestea??? Mă gândeam că vin numai pentru doi ani, dar au trecut 13. Prețurile exagerate din Moldova mi-au furat niște ani de viață prețioși.

Cum a fost primul contact cu statul gazdă, v-a fost ușor sau greu să vă adaptați la condițiile de acolo?

Mitingul comunității moldovenilor din Israel, 3 februarie 2019 Foto: Valeriu Ianachi

Ajungând în Israel, am fost adusă într-un kibbutz, un fel de sat, gospodărie colectivă. Pe perimetru era gard cu sârmă ghimpată. Am avut senzația că intru în pușcărie și, chiar dacă am avut parte de o familie foarte cumsecade, această senzație nu m-a părăsit până-n ultima clipă, când am ieșit cu totul de acolo. Am cunoscut acolo o femeie din Belarus, lucra de şase ani în Israel. Ea mi-a dat niște foi cu legi de la „Kav La-Oved” – birou ce apără drepturile lucrătorilor atât din țară, cât și ale celor străini. Nu-mi venea să cred: „Cum așa, am şi eu drepturi?”. Erau redactate în limba rusă, iar eu le-am tradus în franceză (ebraica încă n-o cunoșteam), apoi am rugat pe cineva (în kibbutz erau mulți vorbitori de limbă franceză), să mi le traducă în ebraică. În felul acesta am început să cer salariul ce mi se cuvenea, ziua liberă și toate plățile corespunzătoare conform legii și am izbutit. Din Moldova am venit cu un contract de muncă departe de a fi alcătuit după lege și, în plus, birourile de aici, care aveau legătură cu cele din Moldova, stipulau în contracte condiții mai proaste.

Prin urmare, v-a fost dificil să vă despărțiți de cei 20 de ani de activitate de cadru didactic, să acceptați o schimbare bruscă a statutului social?

Ca pedagog, am muncit 20 de ani. Mi-a plăcut întotdeauna să fiu printre copii. Uneori îmi împărtășeau secrete pe care nici părinții nu le știau. Îmi amintesc cum, după primul an de muncă în Israel, am mers acasă în concediu. Era o zi de vineri, a doua zi a concediului meu, m-am întâlnit în autobuz cu o fostă elevă și mi-a spus că sâmbătă este nunta unei colege de-a lor. Am rugat-o să-i transmită felicitări și urări de bine. Sâmbătă seara însă toți elevii mei din acea clasă au venit să mă ia cu ei la nuntă. A fost o surpriză plăcută și pentru mine, și pentru mireasă… Mi-i dor de ei, mi-i dor de școală, de mirosul de carte, de tablă.

Cum este văzută actuala campanie electorală de acasă la o distanță atât de mare de R. Moldova?

Politica nu m-a interesat niciodată. Am crezut că așa va fi mereu, dar cum să nu te afecteze furtul miliardului, datorie pe care acești politicieni, care mai aspiră să rămână la guvernare, au pus-o pe umerii noștri?

Miza actualelor alegeri este foarte mare, se dă lupta pentru însăși existența statului R. Moldova. Au rămas casele orfane, satele pustiite, mormintele pierdute în păragină, familiile au trecut într-un plan virtual, doar internetul ne mai ține grămadă. Bogăția cea mai de preț, resursele umane, le pierdem. Avem tineri foarte deștepți cu un potențial enorm, dar sunt nevoiți să meargă în țări străine pentru a se afirma. Ei sunt cei care ne pot salva, ne pot asigura continuitatea ca neam. De ce nu oprim acest exod cu programe economice de care ar trebui să avem parte în campanii electorale? Momentul hotărâtor, care m-a făcut să ies în stradă, e plecarea fiicei mele în Germania. După opt ani de stagiu de familie virtuală, cu mici vacanțe, au hotărât să plece pentru totdeauna. S-au luptat cât au putut să rămână acasă, dar dezastrul ce se întâmplă în țara noastră nu le-a oferit prea multe oportunități. Băiatul a absolvit UTM cu 10 pe linie și nu poate să-și găsească un job bine plătit, conform specialității. El, de asemenea, privește în direcția SUA. Îmi plânge casa, apăsată de povara singurătății…

Care ar fi îndemnul Dvs. pentru conaționali înainte de alegerile din 24 februarie?

Voi ieși la vot. E datoria mea. În ziua de 24 februarie, voi merge la Tel-Aviv să-mi dau votul de încredere celor care simt că vor scoate la stâlpul infamiei mancurții de la guvernare. 24 februarie e o zi importantă care ne-ar putea salva de hoți și corupție. Să readucem Moldova în albia normalității. Nu vă fie frică! În cabina de vot veți fi față-n față cu datoria pe care o avem față de copii și de nepoți. De voi depinde dacă se vor mândri ori le va fi rușine de această filă din istoria noastră.

Interviu realizat de Svetlana Corobceanu

The following two tabs change content below.