Cealaltă Basarabie//„E timpul ca politicienii să se întrebe pe cine vor guverna mâine”

 

Interviu cu Veronica Mogâldea, autoarea cărții „La solitudine della neve”

Veronica Mogâldea este originară din satul Zubreşti, Străşeni. De 19 ani este stabilită în Italia. Este autoarea cărţii „La solitudine della neve” („Singurătatea zăpezii”) apărută la Editura Europa Edizione din Italia.

Stimată doamnă Veronica Mogâldea, cum a apărut „Singurătatea zăpezii” şi ce v-a făcut să scrieți o carte în care să abordaţi tema migraţiei?

Migraţia este un fenomen firesc, care, în diferite perioade ale istoriei, s-a manifestat în unele ţări mai intens, în altele – mai puţin. În cazul nostru plecarea în masă a femeilor din Europa de Est, în căutarea unui loc de muncă, e un fenomen absolut unic. În nicio epocă nu a fost înregistrată o plecare atât de masivă a mamelor, soţiilor, fiicelor ca în ultimii 20 de ani. Am încercat să analizez cauzele şi efectele acestui proces. Am dorit să atrag atenţia, inclusiv a guvernanţilor, că fenomenul e mai grav decât s-ar crede, iar consecinţele lui sunt subestimate. Mi-am propus să descriu frământările femeilor migrante, emoţiile, gândurile ce le apasă, atunci când, disperate, pornesc singure, fără niciun suport la drum, viaţa în case străine, alături de oameni grav bolnavi, demenţi, în condiţii de izolare şi de excludere socială.

Astfel, s-a născut Iulia, eroina cărţii. Prin vocea ei vorbesc mii de femei, mame care au renunţat la propria viaţă în speranţa că le vor asigura un viitor mai bun copiilor. Este un sacrificiu enorm, cu consecinţe psihologice grave, despre care societatea a început să vorbească abia în ultimii ani. Mă refer în special la primul val de migraţie, atunci când era mult mai periculos, costisitor şi greu de ieşit din ţara de baştină, iar legalizarea într-un stat european era aproape imposibilă. Iulia e un simbol al tristeţii şi al dorului de casă, o femeie care, pentru a supraviețui, se refugiază în amintirile care o leagă de cei dragi, ori îşi imaginează viitorul pe care şi-l închipuie mai bun, mai luminos. Un alt personaj important este Victor, un copil de nouă ani, unul dintre cei 170 de mii de copii din R. Moldova victime ale migrației și tristeții, care locuiește într-o lume care nu-l înțelege, lipsit de dragostea şi căldura maternă.

Titlul „Singurătatea zăpezii” e simbolic, singurătatea fiind starea emotivă imediată și permanentă, ce însoțește migrantele chiar de la primul lor pas pe tărâm străin, e ca o rugină ce afectează sufletul. Zăpada e simbolul modului nostru de a fi, mai puțin spontan și expansiv, ceea ce pe mulți italieni îi face să ne considere săraci sau incapabili de sentimente. Ei, care nu cunosc capriciile zăpezii, nu știu că zăpada poate ascunde emoțiile, dar nu le înăbuşă.

Este o carte autobiografică? A fost ușor sau dificil să scrieți în limba italiană?

Nu este o carte autobiografică, deşi admit că mă regăsesc pe alocuri în eroina principală, în emoţiile şi frământările care îi bântuie sufletul. Am lucrat timp de câţiva ani la această carte, doream să fiu sinceră cu mine, cu cititorul, să fiu cât mai aproape de realitate. Alegeam cu grijă fiecare cuvânt. Nu ştiu nici eu de ce am ales să scriu o carte în limba italiană, de la un timp începusem să gândesc în această limbă şi nu am făcut decât să notez aceste gânduri pe foaie. Eram mai preocupată de ceea ce doream să spun decât de forma lingvistică în care o făceam. Mai târziu, după publicare, am pregătit şi versiunea în limba română a cărții.

Care a fost reacţia criticilor, cititorilor din Italia?

În mod surprinzător, le-a plăcut mult italienilor, deşi, pe alocuri, sunt dură cu ei. Am primit multe mesaje de simpatie şi încurajare din partea unor persoane absolut necunoscute. Cititoarele din comunitatea românească din Italia au fost mai rezervate. Cineva s-a simţit ofensat, altcineva m-a acuzat de protagonism, altora le-a plăcut. E o reacţie firească, suntem cu toţii diferiţi. Continui să scriu, timpurile în care trăim sunt pline de probleme. Unele dintre povestirile mele au primit mențiuni la concursurile literare italiene.

Când şi în ce condiţii aţi plecat din RM?

Am plecat în anul 1999. Sunt printre primele femei care au părăsit statul nostru. Am ales Italia şi de atunci locuiesc aici. Iniţial, am trecut prin multe greutăţi, ca şi toţi de altfel, am muncit din greu ca să înving stereotipurile italienilor despre noi, doream să fiu apreciată la justa valoare. Am fost mereu respectuoasă şi, la rândul meu, am cerut de fiecare dată să fiu tratată cu respect. Am avut norocul să întâlnesc, chiar de la bun început, multă lume bună care m-a înţeles şi m-a ajutat şi cu care sunt în relaţii de prietenie până în prezent.

Cât de des reveniţi la Chișinău? Urmăriţi situaţia social-politică de acasă?

Mă întorc mai rar decât aş vrea la baştină. Situaţia de acasă îmi trezeşte sentimente contradictorii, de furie şi milă în același timp. În special, mă indignează corupţia înrădăcinată în sistemul politic, economic, educativ, juridic şi de sănătate. Darea şi luarea de mită macină temelia destul de şubredă a acestui stat şi pun în pericol însăşi existenţa lui. Trebuie să ne fie clar tuturor că, atât timp cât aici va fi stăpână corupţia, R. Moldova va fi ocolită de investitori, iar cetăţenii, lipsiţi de posibilitatea de a avea un câştig acasă, vor continua să plece. Cu fiecare persoană ce lasă baştina, se pierde încă o părticică din unica resursă disponibilă a statului, capitalul său uman. E timpul ca politicienii să se întrebe pe cine vor guverna mâine…

Pe mine personal mă doare cinismul şi aroganţa cu care aceștia delapidează bunurile statului şi condamnă la mizerie şi lipsuri bătrânii și copiii noştri. Din câte cunosc, bugetele primăriilor sunt goale. Programele de susținere reală a păturilor social dezavantajate lipsesc. Fondurile alocate pentru copiii din centrele sociale, pentru aziluri sunt ridicole. Sunt derutată de discrepanţa socială, văzând cum trăieşte un pensionar din RM, şi care, de fapt, sunt averile demnitarilor din „cel mai sărac stat din Europa”.

Mai bine de două decenii acest stat se ține pe transferurile oamenilor noștri care, pentru a-și salva familiile, au plecat la muncă peste hotare. Cum credeți, ar fi bine ca în RM să fie ridicat un monument acestui gest de sacrificiu și generozitate?

Nu cred că un monument dedicat femeilor noastre migrante ar putea cicatriza rănile pe care le purtăm în suflet. În calitate de cetățeni cred că merităm să avem ceea la ce visăm mai mult, un stat liber de politicieni criminali, cu adevărat democratic, unde să ne putem întoarce și să ne simțim acasă.

Ce părere aveți despre reprezentanții Diasporei care au protestat împotriva concertelor cu iz electoral organizate de Partidul Șor sau despre conaționalii noștri din Londra care au manifestat contra vizitei lui Dodon în Marea Britanie?

Admir din suflet membrii comunităților românești din care fac parte cetățenii noștri, care își dedică timpul şi energia în speranța că vor putea schimba lucrurile acasă, pentru că cetățenii plecați din Moldova, în pofida tuturor greutăților, trădărilor, dezamăgirilor, mai continuă să creadă că statul nostru poate fi resuscitat, mai cred în viitorul lui. Sper ca vocea reprezentanților diasporei, inclusiv din Italia, să fie auzită, de cei care au acces și vor accede la guvernare, doar astfel putem avea un stat cu adevărat democratic. Viitorul nostru depinde de noi. Să reflectăm toți, până nu e prea târziu.

Interviu realizat de Svetlana Corobceanu

The following two tabs change content below.