Cealaltă Basarabie// Copiii – peste hotare, părinții – „la stat”

Marcat de singurătate, cu un telefon lângă el, o fotografie, o icoană, medicamente afișate la vedere, plin de dor și așteptare. Cam așa arată un părinte, după o viaţă de muncă şi sacrificii, cu copii plecaţi peste hotare, aflat la căminul pentru bătrâni de pe str. Valea Rediului din or. Chişinău. Unii au acceptat să vină aici de bunăvoie, alţii au fost aduşi de copii. Mai nou, de două luni instituţia a început să presteze servicii în bază de contract. Copiii, majoritatea aflaţi în străinătate, le pot asigura „odihna” părinţilor cu 6500 de lei pe lună. Au fost încheiate deja 17 contracte. Aceşti bătrâni locuiesc în condiţii bune, într-un bloc reparat recent, pe când restul, în special cei care nu au nicio susţinere din partea rudelor, trăiesc în condiţii de mizerie.

Trecem pragul instituţiei într-o zi însorită de toamnă. Spre deosebire de înfăţişarea sărăcăcioasă a clădirii de tip sovietic, parterul ocupat de administraţie surprinde prin confortul său: reparaţie modernă, canapele şi mochetă nouă.

Foto: Nadea Roșcovanu

„Vrem s-o dăm pe mama la stat”

Lângă uşa directorului ne întâlnim cu două doamne, surori din Rezina. Prima, o şatenă timidă, trecută de prima tinereţe, cealaltă – o brunetă vorbăreaţă. Au venit să se intereseze care sunt condiţiile ca să-şi aducă mama la azil. Bruneta planifică să plece la muncă în Germania. Bătrâna a stat un timp la cealaltă fiică, care însă mai are un soţ bolnav şi spune că nu mai are posibilitate s-o întreţină. Ne mai spune că pensionara a dat o adevărată bătălie înainte de a fi adusă la Chişinău. „Nu ne permitea să-i trecem pragul, ne alunga. Dar n-o putem lăsa singură în sat. Are probleme cu memoria.” La întrebarea de ce nu au angajat o îngrijitoare, susţin că nu ar avea pe cine, „în sat au rămas numai beţivii”.

Zbârnâie telefonul brunetei. Are difuzorul conectat la maximum. Fiul din Germania îi arată pe Viber condiţiile din apartamentul proaspăt închiriat: „Vezi, cutiile?… Acesta e tot hlamul (calabalâcul – n.a.) meu. Ne-au dat televizor, masă, maşină de spălat…”. Femeia pare mulţumită. Ne spune că au luat credite pentru un apartament procurat la Chişinău şi acum e nevoită să plece şi ea la fiu. „Dar mă tem că nu ne vom întoarce nici noi. N-am la ce mă întoarce (sic!). El e în Germania, şi fata e în Turcia. N-am pe nimeni aici”, afirmă ea cu seninătate. Soră-sa se face că nu o aude. Îi ţinem isonul: „Trebuie să fii alături de copii, altfel ajungi aici…”. „D-apoi cum! De atâta nici nu vreau să stau aici. Am fost şi în Turcia. Ginerele e turc. În Turcia sunt amabili. Nu-s ca la noi. Ei te stimează…”

„Numai pe contract o primesc”

Îşi face apariţia directorul azilului, Gheorghe Gherştega. Are o delegaţie din Olanda şi e abordat de surori chiar pe coridor. „Fetelor, dacă are copii, numai pe contract o primesc”. „Şi cât costă contractul?”. „6500 de lei pe lună”. Pe chipul femeilor se citeşte dezamăgirea. „Dar dacă copiii nu pot plăti, ori nu contează?…”. „Dacă nu pot şi vor să dea mama la stat, vă duceţi la minister. De altfel în ambele cazuri vă adresaţi la minister, doar că sunt proceduri diferite”. „Mila, strigă directorul, însoţeşte-le la al doilea etaj să vadă condiţiile…”

Ne vine şi nouă rândul: „Voi să faceţi un articol pozitiv!”, ne sugerează pe o notă imperativ-conspirativă directorul: „Vedeţi că s-a decis să fie şi cu bani. Să sâmtă lumea că aici îi ghini!”.

„Moş Goriot” de Baccealia

Decidem iniţial să discutăm cu câţiva bătrâni, cu copiii plecaţi peste hotare, dar care stau aici fără contracte. Pe nea Petru, originar din Baccealia, Căuşeni, îl găsim singur, într-o cameră jegoasă de la etajul trei, unde nu s-au făcut reparaţii de când a fost plasat aici, mai bine de două decenii. Ascultă radioul în singurătate, aşezat pe un scaun lângă un pat acoperit cu o plapumă jerpelită, fără cearşaf. Involuntar ne întrebăm: cum e posibil ca administraţia să calce pe covoare noi, în timp ce rezidenţii să nu aibă nici cearşafuri?

Moşul e bucuros să schimbe cu cineva o vorbă. Are cinci copii, doi fii şi trei fiice, toţi stabiliţi în Rusia. Îl vizitează rar, o dată la doi, trei ani. Acum cinci ani, bătrânul nu a mai rezistat şi, la 85 de ani ai săi, a decis să le facă o vizită. „Am luat de la gara din Chişinău autobuzul până la Moscova. Cei de la gară s-au mirat: eşti atât de bătrân, dar te porneşti de unul singur…” De la Moscova am luat trenul până la Vologda. Am stat o săptămână la Marta, fiica mai mare, apoi – o săptămână la Sveta, şi ultima săptămână la Maria. Marta are apartament, vilă, maşină. O duce bine. Cea mijlocie era căpitan de miliţie. Maria lucra soră medicală. Le-am dus la fiecare câte o sumă de bani. Le-am zis: veniţi acasă, tatii, gospodăria e pustie. Mi-au zis: „La ce să venim, să dăm dulii la vrăbii?…” „Prietenul meu este Dumnezeu”, moşul ne arată spre icoanele de pe pervazul jerpelit al geamului. „Nu-i bine că azi copiii pleacă şi uită de părinţi. Cu timpul însă sângele se răceşte. Nu sunt supărat… Două otliciniţe (eminente – rus.) am avut! Învăţau numai pe cinci la şcoală. Erau mândria tatei…”, adaugă resemnat pensionarul.

„Moldova nu e săracă”

Doamna Olga, din Hârbovăţ, care locuieşte pe acelaşi etaj, este fostă profesoară de fizică şi matematică. Are doi copii şi cinci nepoţi. Ne spune că are o gospodărie mare şi frumoasă în sat, dar fiul ei este stabilit în Germania, şi ea, având probleme de sănătate, pentru a nu fi singură, au decis să fie internată la căminul pentru bătrâni. În cazul ei, copiii au făcut reparaţie în cameră şi condiţiile nu se deosebesc de cele de acasă. „Când m-au adus aici, tare m-am supărat. Mi-am zis că e o închisoare, apoi m-am liniştit. În cazul meu, relaţia cu copiii cum a fost aşa şi este, dar sunt foarte mulţi oameni care suferă”. Alături pe pat are un telefon. Îi vine greu să înţeleagă realităţile de azi.

„Oare nu se poate să rezişti cu o bucăţică de măligă, cu un pahar de lapte, dar să fii alături de soţie, de copii? Tare rău fac că se despart pe o perioadă atât de îndelungată. Eu am casă, covoare, care nu trebuiesc nimănui. Ei adună averi. Pentru ce?”. Recent, a fost în Germania şi a rămas impresionată de cultura de acolo. „Stau pe o bancă şi văd cum un bătrân merge la braţ cu o doamnă. Ea are o poşetă mică, dar el e cel care o duce. Era atât de plăcut să-i vezi cum comunică. Acolo oamenii trăiesc. Moldovenii însă ucid dragostea din faşă. Nu au cei şapte ani din familie. Iar unde aceştia nu-s nici şcoala nu-i poate ajuta”.

„Buneii erau îngrijiţi şi se simţeau împliniţi”

Spre deosebire de rezidenţii azilului întreţinuţi de stat, la etajul doi sunt cazaţi bătrânii găzduiţi în bază de contract. Condiţiile de trai ale acestora sunt mult mai bune. Coridoare luminoase, încăperi confortabile, mobilier nou.

 

Maria Cociorvă, fostă profesoară din Băcioi, are o fiică în România, are nepoţi în Germania. Încă nu se poate obişnui aici. „Când eram eu copil, imediat cum mă trezeam, alergam la bunica. Acolo ne întâlneam cu toţi verişorii. Buneii erau îngrijiţi şi se simţeau împliniţi până la urmă. Acum însă toţi pleacă… ” Întrebată dacă o fi sărăcia principala cauză a exodului şi a depopulării satelor, femeia neagă.

„Principala cauză e că noi nu avem ţară. Oamenii din acest spaţiu întotdeauna au fost oprimaţi şi au trăit greu. Ce înseamnă că o bucăţică de Moldovă e ţara noastră? Dar cealaltă unde e? Ţara noastră, cea pe care am avut-o eu în copilărie, este o ţară frumoasă. Dar noi nu înţelegem asta”. Născută la Comrat, într-o familie descendentă din Brăila, dna Maria a studiat patru clase gimnaziale pe timpul administraţiei române, a cunoscut foametea, războiul. „Regimul a fost straşnic. Părinţii mei au fost deportaţi în Siberia. Acum e altă situaţie. În primul rând, nu mai e sărăcie. Şi totuşi, de ce nu facem nicio analiză, nicio comparaţie, nu tragem învăţăminte? Să pleci şi să rămână copiii fără mame, părinţii fără copii, e o crimă. Sfatul meu pentru părinţi e să nu se rupă de oamenii dragi”.

Republica Moldova are 31 de aziluri, însă cel din Chişinău este cel mai mare. Potrivit administraţiei azilului, instituţia găzduieşte în prezent 150 de rezidenţi. Gheorghe Gherştega nu ne-a putut oferi o informaţie exactă despre numărul beneficiarilor cu copii plecaţi în străinătate, „dar sunt foarte mulţi, păcat că nu toţi plătesc”, spune el. În pofida faptului că bătrânii locuiesc în condiţii de inechitate, fiecare rezident achită 75 la sută din pensie pentru întreţinere.