CEALALTĂ BASARABIE // „Acum m-aş simţi emigrantă acasă”

Abia când a început să lucreze cu victimele traficului de fiinţe umane, Elena Tiulenev şi-a dat seama că şi ea a fost traficată

Acum 15 ani, chişinăuianca Elena Tiulenev, pe atunci proaspăt licenţiată în ştiinţe juridice, preda Dreptul internaţional comparat în limba engleză la Facultatea de Drept. Îi plăcea munca pe care o făcea. Totuşi, a ales să emigreze, împreună cu soţul ei – pe de o parte, îşi dorea să crească din punct de vedere profesional, iar pe de alta, privea plecarea peste hotare ca pe o aventură. După mai multe încercări, Elena a ajuns în Italia, ţară în care a locuit vreme de 12 ani, iar din 2015 stă în Danemarca. Azi, conaţionala noastră e lucrător social într-o organizaţie non-guvernamentală daneză, în celula de criză pentru femeile victime ale traficului de fiinţe umane.

Nina TOFAN

Elena Tiulenev şi-a luat lumea-n cap la doar 22 de ani. Ar fi putut să facă şi acasă carieră, mai ales că atunci când a decis să plece în Italia era deja lector universitar la Chişinău, dar, spune ea, în mediul de aici se simţea închisă. Iar Elena îşi dorea posibilităţi de creştere personală şi profesională, dar şi o aventură. De aceea a plecat în Italia.

Calea spre Italia, lungă şi anevoioasă

„Am părăsit R.Moldova în vara anului 2003. Pe atunci tot mai mulți prieteni şi cunoscuți de-ai noştri plecau peste hotare şi, într-o dimineaţă, am început a discuta cu soţul meu la acest subiect. Ne-am zis că n-ar fi rău să plecăm şi noi cât încă nu aveam copii, iar activitatea profesională ne era la început de drum. Unde mai pui că părinţii mei se stabiliseră în România de vreo trei ani, iar o parte din familia soţului locuia în Italia, aşa că era momentul potrivit pentru a emigra, căci în Moldova nu ne ţinea mai nimic”, îşi aminteşte Elena Tiulenev.

Prima tentativă de a emigra a eșuat – doar soţul ei a primit viză şi a putut să iasă din Republica Moldova. Elena a plecat peste o lună, împreună cu un grup numeros de basarabeni. Au ajuns mai întâi la Budapesta, unde se aşteptau să-şi primească paşapoartele cu viză Schengen, aşa cum li s-a promis, dar au constatat că au obţinut doar viză turistică pentru Ungaria. Deşi iniţial li s-a spus că o să-şi poată continua drumul peste 2-3 zile, până la urmă au stat acolo o lună, împreună cu alte 60 de persoane, pentru că la graniţă erau controale mari, iar ei toţi erau cu pașapoarte românești false.

Până la urmă, Elena a ajuns cu bine în Italia. Dar acolo a simţit pentru prima dată pe propria-i piele ce înseamnă să nu ai drepturi, să nu exiști. A stat fără acte vreme de doi ani, ceea ce însemna că nu putea să închirieze un apartament, să aibă un contract de muncă legal, să înveţe etc. Norocul ei a fost că nu era singură, o susţineau atât membrii familiei soţului, care locuiau în Italia, cât şi părinţii ei, din România. În plus, Dumnezeu i-a scos în cale oameni buni, care au ajutat-o să-şi găsească un loc de muncă după doar trei săptămâni de şedere în Italia – în primii ani şi-a câştigat banul făcând curăţenie prin case private, a lucrat şi la un magazin de haine.

Cu timpul, soţii Tiulenev s-au acomodat în „cizma” Europei, ba chiar au ajuns să se simtă acolo acasă: ambii au făcut din nou studii, ceea ce le-a deschis noi oportunităţi în carieră, şi tot în Italia s-a născut băiatul lor, Lucas, acum în vârstă de opt ani.

„Noi am stat în Italia 12 ani. Nu regret nimic din acei ani! N-am simţit vreodată că aş fi fost tratată nerespectuos sau înjosită cumva. Şi azi le sunt recunoscătoare familiilor pentru care am lucrat atât eu, cât şi soțul meu, pentru că fără acea experienţă de muncă nu am fi fost acum aici, în Danemarca”, ne spune Elena.

„A trebuit să mă reinventez”

După nouă ani de şedere în Italia, soţii Tiulenev au început să se gândească la ceea ce numesc ei „o a doua emigrare” – în Danemarca. Doar că de data aceasta nu au mai luat-o ca pe o aventură, ci au preferat să aibă un plan pe care l-au pus la punct vreme de trei ani. Nu voiau s-o ia de la zero din punct de vedere profesional, iar pentru că aveau un copil, au ținut să se mute din Italia înainte să înceapă el şcoala.

„Suntem în Danemarca din 2015. Am ajuns la timp, căci astfel Lucas a reuşit să facă aici un an de grădiniţă. Deci am luat decizia potrivită”, consideră basarabeanca.

Elena Tiulenev spune că danezii sunt foarte diferiţi de italieni, „verişorii” noştri latini, poate de aceea în Italia le-a fost mai uşor să se adapteze decât în Danemarca. Dar nu e de acord cu ceea ce se vehiculează, cum că danezii ar fi reci şi că ar avea o atitudine ostilă faţă de străini. Ea consideră că rasismul nu ţine de naţionalitate sau de ţara din care venim – ţine de incultură, necunoaştere, frica de diversitate şi de a pierde ceea ce ai. „Cred că toate experienţele mele sunt subiective, dar am învăţat că modul în care mă simt şi în care sunt tratată depinde şi de atitudinea mea, de dorinţa de a mă integra şi de curiozitatea de care dau dovadă. Mie Danemarca mi-a dat aripi şi spaţiu ca să mi le deschid, din punct de vedere profesional, căci aici există meritocraţie şi concurenţă sănătoasă. Dar trebuie să recunosc că aici ne-am adaptat foarte greu. Danezii sunt individualişti, ceea ce înseamnă că în ţara lor eşti pe cont propriu, trebuie să ştii cine eşti, ce vrei, să-ţi cunoști limitele şi capacităţile, să demonstrezi că eşti motivat. Când am ajuns aici, a trebuit să mă reinventez, să înţeleg cum gândesc ei, ca să pot să obţin ceea ce vreau”, adaugă ea.

Chiar dacă nu i-a fost uşor la început, Elena se consideră norocoasă că a reuşit să-şi găsească locul în Danemarca: în octombrie 2015 a devenit voluntară într-un ONG printre proiectele căruia se numără o celulă de criză pentru femeile străine, victime ale traficului de persoane, iar din mai 2016 basarabeanca a fost angajată acolo ca lucrător social şi pedagog, în baza diplomei pe care obţinut-o la Universitatea din Parma, echivalentul unui bacalaureat în Pedagogie.

„Pacientele noastre sunt femei care au fost forţate să se prostitueze şi sunt traumatizate pe de o parte de traficanți, iar pe de altă parte de propriile familii. Eu fac atât muncă relațional-terapeutică cu ele, cât şi colaborez cu partenerii noștri referitor la situația lor juridică, iar aici îmi sunt utile cunoştinţele acumulate în R.Moldova, la Facultatea de Drept. Îmi place mult ceea ce fac, iar experiența mea de viaţă, faptul că sunt şi eu, la rândul meu, emigrantă şi am trăit în diferite ţări, cu diferite culturi, mă ajută să fiu deschisă şi să apreciez diversitatea, să fiu tolerantă şi să am tot timpul ca instrument de muncă multiculturalitatea”, consideră doamna Tiulenev.

Printre pacientele centrului în cadrul căruia activează basarabeanca sunt femei din mai multe state ale lumii, inclusiv din Europa de Est.

Elena afirmă că în Italia nu a cunoscut persoane traficate. Cel puţin, nu precum cele cu care lucrează ea acum. Dar e conştientă că mulţi dintre cei care au plecat din Moldova în perioada care a făcut-o şi ea erau traficaţi.

„Am auzit multe istorii despre persoane care erau transportate în TIR-uri, care se sufocau din cauza lipsei de aer, care treceau granița în grupuri numeroase cu riscul de a fi prinse. Dar, lucru paradoxal, nu m-am gândit niciodată la acest lucru ca la trafic de fiinţe umane. Mi se părea o normalitate, pentru că atunci aşa ajungeau în Europa mai toţi moldovenii. Eu însămi am trecut printr-o astfel de experienţă. E o ironie a sorţii, dar numai atunci când am început să lucrez cu victimele traficului de fiinţe umane aici, în Danemarca, mi-am dat seama că şi eu am fost traficată: am plătit bani mulţi ca să ajung în Italia, m-au amăgit că voi primi viză, am călătorit cu acte false, iar reţeaua care transporta oamenii din R.Moldova în Europa era una dubioasă şi ilegală”, afirmă ea.

Chiar dacă îi place ceea ce face acum, femeia spune că intenţionează să-şi schimbe un pic domeniul de activitate, căci vrea să lucreze cu familiile, atât cu cele disfuncţionale şi social-vulnerabile, cât şi cu cele care aparent nu au probleme. În plus, vrea să predea din nou, activitate la care spune că nu ar fi renunţat dacă ar fi rămas în R.Moldova.

„Acasă”, în patru state

Pentru că o parte din familia lor locuieşte în Italia iar alta în România, Elena Tiulenev vine mai rar prin Moldova. Spune că îi pare rău de cursul luat de politica moldovenească, dar că atunci când revine pe meleagurile copilăriei sale preferă să vadă partea frumoasă a lucrurilor, să stea de vorbă cu oameni dragi şi să-şi aducă aminte de clipele trăite acolo.

Elena spune că nu ştie dacă ar reveni vreodată cu traiul în Republica Moldova, pentru că a învăţat să nu spună niciodată ‚nu’ categoric. „Dar e foarte puțin probabil că m-aş întoarce. Cred că, după atâţia ani, m-aş simți emigrantă şi la mine în ţară. Am știut de la bun început că plec de acasă şi că o să fiu toată viaţa ‚străină’. Acum mă simt acasă în Moldova, în România, în Italia şi în Danemarca. Casa mea e acolo unde îmi este familia şi oamenii dragi. Casa mea e în sufletul meu”, spune Elena Tiulenev.