Ce versuri de Eminescu vă bântuie?

 

 

 

La această întrebare ne răspund poeți, intelectuali de pe ambele maluri ale Prutului.

Floarea Țuțuianu, poetă, București:

‘”Nu credeam să învaț a muri vreodată” (din ”Odă (în metru antic)”).

 

Lică Sainciuc, artist plastic, Chișinău:

”Viitorul și trecutul/ Sunt a filei două fețe,/ Vede-n capăt începutul/ Cine știe să le-nvețe;/ Tot ce-a fost ori o să fie/ În prezent le-avem pe toate,/ Dar de-a lor zădărnicie/ Te întreabă și socoate” (din ”Glossă”).

 

Ioana Nicolaie, poetă, București:

”Firește ca sunt o mulțime, de la ”Ce-ți pasă ție, chip de lut” până la ”Toate-s vechi și nouă toate”. Dar de ales, aleg de departe, din poezia ”Melancolie” : ”Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură,/ Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost./ Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost/ De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult/ Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult”.

 

Aurelia Borzin, poetă, Chișinău:

”Dacă mă gândesc la Eminescu, printre primele versuri care-mi vin în minte sunt: ”Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi, dulce floare! (din ”Floare albastră”).

 

Veronica Popa, filolog, muzeograf, Cahul:

Mă bântuie… Oda (în metru antic). ”Nu credeam să-nvăț a muri vreodată,/ pururi tânăr, înfășurat în manta-mi.” Este cel mai tulburător poem pe care l-am citit vreodată, dar căruia nu i-am putut dezlegat taina până la capăt. Taina morții, a iubirii și a creației…

 

Felix Nicolau, poet, prozator, critic literar, București:

”Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet (din ”Călin (file de poveste)”).

 

Bogdan Crețu, critic literar, Iași:

”Ș-acela între oameni devină cel întâi/ Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi” (din ”Rugăciunea unui dac”).

 

Ioana Nechit, sociolog, Cluj-Napoca:

”Sunt multe versuri ce mă bântuie: ”Floare-albastră! floare albastră!/ Totuși este trist în lume!”

 

Aura Maru, poetă, Chișinău:

Ma bântuie la propriu, mă gândesc Des la ele: ”Nu credeam să-nvăț a muri vreodată…” din ”Odă (în metru antic)” și ”La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă” din ”La steaua”.

 

Florin Dumitrescu, poet, București:

”Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul” din ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” și ”Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie” din ”Scrisoarea III”.

 

Victor Gălușcă, regizor, Chișinău:

”Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi… orice-ai spune,/ Peste toate o lopată de țărână se depune” (din ”Scrisoarea I”).

 

Ana Motreanu, profesor de arte, Motru, Gorj:

”Mai am un singur dor: În liniștea serii/ Să mă lăsați să mor/ La marginea mării” (din ”Mai am un singur dor”)

 

Victor Țvetov, poet, Chișinău:

”Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost/ De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult” (din ”Melancolie”)

 

Cătălin Lungu, actor, regizor, Chișinău:

E un vers pe care-l port în minte încă din școală: ”Privitor ca la teatru/ Tu în lume sa te-nchipui:/ Joace unul și pe patru/ Totuși tu ghici-vei chipu-i” (din ”Glossă”).

 

Ion Cebotari, inginer, autorul filmului animat ”Luceafărul”, Chișinău, Quebec:

”Tu vrei un om să te socoţi/ Cu ei să te asameni?/ Dar piară oamenii cu toţi,/ S-ar naşte iarăşi oameni” (din ”Luceafărul”).

 

Petru Negură, sociolog, lector universitar, Chișinău:

”Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,/ Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!” (din ”Împărat și proletar”, 1874, 1 decembrie).

 

Inga Edu, pictoriță, Chișinău:

”A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată,/ Din rude mari imparatești,/ O prea frumoasă fată” (din ”Luceafărul”).

 

Eugenia Bulat, poetă, Chișinău:

”În ultimul timp, mă prind cel mai des gândind la Eminescu prin 2 poeme fundamentale, ”Odă (în metru antic)”, cu acel incredibil strigăt existențial: ”Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” la care ajungem, fiecare, pe rând, înaintând în vârstă, și ”Rugăciunea unui dac”.

 

Andrei Moraru, fotograf, operator, Chișinău:

E greu să aleg, Eminescu mă bântuie, totuși, mă opresc la ”Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă…/ Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,/ Căci e vis al neființei universul cel himeric…” (din ”Scrisoarea I”)

 

Dumitru Grosei, regizor, cineast, Chișinău:

”E ușor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune,/ Înșirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune” (din poezia ”Criticilor mei”, scrisă în anul 1883).