Ce versuri de Eminescu v-au marcat?

mihai-eminescu-foto-mari-poze-mihai-eminescu-portret-si-cu-casa-lui-imagini-cu-mihai-eminescu-2Scriitori și oameni de cultură din Republica Moldova și România răspund la întrebarea JURNALULUI de Chișinău: Ce versuri de Eminescu v-au marcat?

Alexandru Cosmescu: „Ne dorim cu toții senzația de unitate cu Totul”

Două fragmente s-au lipit cel mai bine de mine – prin combinația lor de sonoritate și profunzime, care mi le-a imprimat involuntar în memorie. În plus, ceea ce au ele special este senzația de unitate cu Totul – senzația că nimic din ceea ce există nu e străin de tine, sentimentul ăsta care poate fi numit mistic și pe care, inconștient sau conștient, ni-l dorim cu toții. Și, nu întâmplător, ambele sunt finaluri de text: finalul, deseori, e ceea cu ce vrea autorul să te lase când îl citești. Ceea ce vrea el să rămână în tine.

Primul pasaj la care mă refer încheie „Dintre sute de catarge”: „Nențeles rămâne gândul / Ce-ți străbate cânturile, / Zboară vecinic, îngânându-l, / Valurile, vânturile”. Al doilea e din „În zădar în colbul școlii…”: „Ci trăiește, chinuiește / Și de toate pătimește / Ș-ai s-auzi cum iarba crește.”

Alexandru Bantoș, redactor-șef al revistei „Limba română”: „Parcă existența noastră stă sub alte zodii?”

Autoritar, fascinant, acaparator, profund, original și de o prospeţime rar întâlnită, Eminescu te urmăreşte obsedant de-a lungul întregii vieţi. Poemele îndrăgite în adolescenţă („Floare albastră”, „Lacul”, „Dorinţa”, „Povestea teiului”, „Singurătate”, „O, rămâi”, „Atât de fragedă…”, „Despărţire”, „Când amintirile…”, „Pe lângă plopii fără soţ”, „Sara pe deal”, „Şi dacă …”, „De ce nu-mi vii”, ca să numesc doar câteva), sunt treptat “înlocuite” cu altele, “exprimând” anii maturităţii poetului și, desigur, ai cititorului („Memento mori”, „Andrei Mureşanu”, „Eu nu cred nici în Iehova”, „Oricare cap îngust”, „Dintre sute de catarge”, vestitele Scrisori ş.a.), ca mai târziu să fii copleşit de scrierile sale filozofice, politice, istorice (“A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiei ruseşti”. Peste ani revin tot mai frecvent la versurile: „Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate”… Nu sunt deloc original, dar „Glossa” marchează cu exactitate echilibrul pe care l-a jinduit mereu poetul și de care a avut parte atât de puţin. Dar parcă existența noastră stă azi sub alte zodii?

Călina Trifan: „Am recitat ‘Dintre sute de catarge’ pe scena școlii”

„Dintre sute de catarge”, pe care, retrospectiv, mă văd recitând-o pe scena şcolii, şi în care cuvintele aveau chiar înţelesul pe care-l exprimau. Fiecare strofă era un poem aparte şi de-o reală frumuseţe! Amintirile mele legate de aceste versuri, dar şi de montarea poemului “Luceafărul” sunt neştirbite, pentru că atunci am descoperit Poezia!

Ecaterina Bargan, poetă: „Adesea te gândesc cu jale”

M-a marcat poemul „Cărțile” din care aș aminti versurile: „Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,/ Prieten blând al sufletului meu;/ Izvorul plin al cânturilor tale/ Îmi sare-n gând şi le repet mereu”…

Ecaterina Dumbrăveanu, doctor în cinematografie și media, ICR „Mihai Eminescu”, Chișinău: „Eram, pe rând, ba Mircea, ba Baiazid”

Mi-a marcat viața, la propriu, celebra Scrisoare a III-a. În școala generală și la liceu am participat și câștigat la majoritatea concursurilor de recitat poezii, declamând dialogul dintre Mircea și Baiazid. Pe scenă purtam două coroane: eram, pe rând, ba Mircea, ba Baiazid… Aceste recitaluri m-au ajutat mult să capăt încredere în mine și să nu-mi fie frică de scenă și de ieșirile în public.

Și totuși, poezia care-mi este cea mai apropiată de suflet este „Și dacă…”. Eram la liceu prin clasa XI când profesoara de literatura română ne-a rugat să facem un exercițiu de imaginație: să compunem versiunea noastră a poeziei lui Eminescu. O cunoșteam încă din școala generală, când am citit integral opera poetică a lui Eminescu, dar abia în liceu, când ni s-a dat această provocare, mi-am dat seama cât dor și nostalgie se ascund în spatele acelor versuri aparent simple. A rămas până acum una dintre preferatele mele.

Emilian Galaicu-Păun: „Stelele-n cer…”

Scurt pe doi: Versurile „Stelele-n cer/ Deasupra mărilor/ Ard depărtărilor/ Până ce pier”, ca şi întreg poemul de altfel, mi se par de-o frumuseţe neasemuită, aş zice inegalabilă (dacă nu ar exista acel „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată” din Oda (în metru antic), mult superioară „Luceafărul”-ui.

George Vulturescu, poet, Satu-Mare: „Revin la poemele-fluviu cu imagini cosmogonice”

Poezia lui Mihai Eminescu îmi rămâne, mereu, apropiată. M-au marcat poemele-fluviu cu imagini cosmogonice, hiperboreene, în care-mi regăsesc Pietrele Nordului meu – „Odin și Poetul”, „Memento mori”, „Gemenii”, „Diamantul Nordului”, „Andrei Mureșanu”. Iată un fragment din „Povestea magului călător în stele”, de recitit în acele nopți când vrei să pricepi „scrisul stelelor de foc”: „… Eu stau uimit și palid… mâna-mi involuntară/ Se mișcă tremurândă pe coardele de fier,/

Ce caută-al meu suflet în acea sfântă oară/ De la tulburii creieri în van eu sama cer” (…).

Grigore Chiper: „Eminescu m-a ajutat să rezist estetic”

Eminescu, cel mai comentat poet al românilor, a trecut printr-o grilă variată de aprecieri: de la negări periodice ale valorii până la transformarea poeziei sale în model valid pentru toate timpurile. Aceste puncte de vedere sunt considerate puerile, iremediabil depăşite. Eminescu este tratat astăzi cu luciditate, ocupând locul bine meritat în panteonul literaturii române. Nu cred că este cazul să mă extind asupra unui capitol lămurit şi încheiat, ci să scriu despre un Eminescu al meu, un Eminescu al Basarabiei sovietice, pentru că există cu siguranţă şi această dimensiune a geniului eminescian.

În formaţia mea literară, Eminescu a ocupat un loc important mai ales în perioada şcolară. Eminescu era singurul model de poezie superioară, acceptat de regimul sovietic. Nu provin dintr-o familie de filologi, nu intrasem, la acea dată, în contact cu filologi apţi şi dornici să-mi deschidă ochii asupra altor nume de poeţi, la fel de mari, dar mai aproape de contemporaneitate şi de sensibilitatea noastră. La şcoală, profesorii mei nu au ieşit din cadrul cazon: poezia clasică avându-l drept punct culminant pe Eminescu, literatura sovietică îi avea pe Bucov, Lupan etc. Nimic deosebit. Era nevoie de un ghid ca să poţi ieşi din aerul unei literaturi mutilate până la desfigurare. Aceste adevărate călăuze au apărut abia la facultate. Este vorba de unii colegi de ai mei, mai bine şcoliţi şi mai privilegiaţi, care au beneficiat încă de acasă de o bibliotecă de literatură românească, de întâlniri cu unii oameni, un fel de elită intelectuală, care le-au vorbit despre poezia română post-eminesciană, sechestrată din şcoli.

Eminescu m-a ajutat în şcoală să rezist estetic la noianul de subcultură şi lipsă de bonton. Eminescu mi-a demonstrat că poezia de cea mai bună calitate există, iar la facultate am descoperit că e posibilă şi mai aproape de timpul pe care ni-i dat să-l traversăm. În şcoală nu puteam să am discernământul criticului literar sovietic, care triază o bibliotecă pentru a găsi două-trei texte valabile. E prea mult pentru un elev obişnuit. În acest sens, Eminescu era mai accesibil.

Eminescu a fost aşadar aidoma unei bujii care nu a permis motorului literar atât de slăbit şi de zdruncinat să se oprească definitiv. Fără Arghezi, Bacovia sau Stănescu, Eminescu a avut o funcţie compensatorie, pe care a realizat-o, în cazul meu, cu brio.

Ion Buzu: „Demonism” e poemul meu preferat

„O raclă mare-i lumea” e versul care m-a marcat. Mai citez din poemul „Demonism” de Eminescu: „Noi viermuim în mase în cadavrul/ Cel negru de vechime şi uscat/ Al vechiului pământ care ne naşte /¬ Certându-ne-ntre noi, fiinţi ciudate,/ Greţoase în deşertăciunea lor”.

Larisa Turea: „Mai suna-vei, dulce corn?”

Din Eminescu m-au marcat, în principiu, poemele și publicistica (în special critica de teatru și… necroloagele!). Însă versurile cu care rezonează inima mea însingurată vin din „Peste vârfuri”: „De ce taci, când fermecată/ Inima-mi spre tine-ntorn ?/ Mai suna-vei, dulce corn,/ Pentru mine vreodată?”.

Liliana Corobca: „Îmi este foarte aproape ‘O, mamă…’ ”

„În copilărie, mama îmi recita, înainte de culcare, poemul „Luceafărul”, primul text eminescian care m-a marcat. Apoi, am declamat ani la rând poezia „La steaua”, de Ziua Cosmonauticii, pe 12 aprilie, când mama mea, profesoară de fizică, făcea o manifestare în şcoală, cu această ocazie. Desigur, îmi este foarte aproape şi poezia „O, mamă…”

Livia Roșca, poetă, București: „Eminescu a spus povestea stelei, în cuvinte atât de puține”

Pot spune, fără să greșesc și fără să exagerez, că dacă îl citești pe Eminescu nu se poate să nu te marcheze pentru totdeauna. Dar fiecare dintre noi rezonează altfel, în funcție de propriile afinități, de propria experiență de viață, de starea de spirit și, desigur, în funcție de vârstă, cu opera poetului. De aceea, cred că este cumva un joc al circumstanțelor ca din întreaga operă a poetului, într-un anumit moment al vieții tale să ți se lipească mai tare de minte și de suflet anumite versuri, chiar dacă îți plac toate. În cazul meu este vorba despre următoarele versuri din „La steaua”: “La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă/ Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre”. De ce aceste versuri și nu altele? Poate pentru că de mică am fost fascinată de cerul înstelat, iar felul în care Eminescu spune povestea stelei, atât de clar și în cuvinte atât de puține, mă uimește de fiecare dată. Aceste versuri sunt, din punctul meu de vedere, o mică bijuterie perfectă. Sigur, povestea stelei este doar un pretext pentru Eminescu să „explice” cât mai bine un sentiment omenesc, nostalgia „stinsului amor” pe care îl compara cu steaua „moartă” a cărei lumină încă mai călătorește în univers.

Monica Babuc, ministru al Culturii al R. Moldova: „Îmi displace să-l divinizăm. Să-l citim pe Eminescu!”

Eminescu ocupă un loc aparte în sufletul meu și acest lucru îl datorez în cea mai mare parte părinților mei, Nicolae și Efimia Sava. Când încă nu știam să citesc îmi aduc aminte de faptul că eram eminamente vrăjită, ascultând cum cântau, pe voci, cu prietenii lor la sărbătorile de familie, “Sara pe deal”, “Pe lângă plopii făra soț” și “Mai am un singur dor”. Imagini fascinante întipărite în mintea mea de copil nășteau acele strofe cântate. Mă întrebam de ce oare plopii sunt fără soț – or fi necăsătoriți? Și de ce „O lume toată-nțelegea,/ TU NU M-AI ÎNȚELES”?!…

După care, când deprinsesem “dulcea zăbavă a cetitului”, încă în preșcolară, am primit în dar, tot de la părinți, cartea de poezii ale lui Eminescu, ilustrată de marele nostru pictor Igor Vieru. Genialele (neîntrecute, în opinia mea) ilustrații ale lui Igor Vieru la poeziile lui Eminescu au creat o nouă etapă în percepția mea – verbul poetului era redat cu atâta armonie între imagine și text și cu atâta profunzime, încât nu-mi pot imagina nici azi “Crăiasa din povești”, nici pe Cătălina din “Luceafărul”, nici chipul poetului în “Scrisoarea II”, nici “Ai noștri tineri”, nici multe alte versuri altfel decât le-a plăsmuit Igor Vieru în lustrațiile sale. Un cadou rarisim, pe care îl port în suflet, căci cartea o împrumutasem unei colege de școală și i-am pierdut urma. Regret până azi!

Mai târziu, la maturitate, au venit “Floare albastră”, “Lacul”, “Atât de fragedă”, “Dorința” și, în mod deosebit, “Venere și Madonă”, și toată poezia de dragoste, care nu poate lăsa indiferent pe nimeni. La fel ca și “Glosa”, Scrisorile și “Luceafărul”, opere a căror filozofie o poți pătrunde prin prisma experienței de viață.

Ce să mai vorbim de faptul că “Eminescu–arbore ” a fost creat de consăteanul meu, pictorul Aurel David, motiv care constituie un liant puternic suplimentar (poate subiectiv) între mine și poezia poetului-nepereche.

Într-un cuvânt, Eminescu a fost alături de mine mereu. Îmi displace însă să-l divinizăm: am impresia că aceasta ne scade din capacitatea de a-l cunoaște și de a-i aprecia geniul. Să-l citim pe Eminescu!

Valentina Tăzlăuanu: „Ce este viața, ce poate să fie?”

Povestea versului eminescian care n-aș spune că „m-a marcat”, ci poate m-a făcut mai atentă și m-a pus pe gânduri, ar fi următoarea. Elevă fiind într-o clasă gimnazială, nu-mi amintesc exact în ce împrejurare, la un concurs sau o serbare, așa ceva, a trebuit să recit o poezie de Eminescu. Am ales “Viața” pentru tonalitatea ei gravă, care coincidea probabil cu o anumită stare de spirit a mea din acel moment. Era altceva în raport cu ceea ce citeam eu atunci. Fiindcă citeam tot ce-mi cădea sub mână. Cred că ceea ce mă frapase în acele versuri oarecum polemice, pe care încercam să le spun – cum altfel? – „cu multă simțire”, era mai ales un rând anume, care mă tulburase poate pentru întâia oară „la modul filozofic”: „Ce este viața, ce poate să fie?”. După o viață de om printre diverse lecturi am tresărit de multe ori la câte o astfel de întrebare. Grea sau pur și simplu neașteptată. De o genială simplitate, așa cum o punea poetul, sau indiferent cât de sofisticată. Dar acea interogație poetică eminesciană rămâne încă deschisă pentru mine.

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)