Ce versuri de Eminescu v-au marcat?

eminescu.f.nadea roscovanu„- Ia-le pe toate, dar şi pe mine ia-mă!”

Maria Şleahtiţchi: 

La diferite etape, altele au fost imaginile eminesciene cu care m-am identificat şi tot alte – versurile care îmi marcau înţelegerea vieţii. La adolescenţă, trăiam un fel de identificare cu vocea feminină din poemul „Floare albastră”, pe care îl exersam pentru un concurs de recital. Profesoara mea, Maria Cucoranu, era atentă la fiecare pauză, la fiecare vibraţie a intonaţiei. Învăţam cu acel poem cum se creează spectacolul rostirii. Apoi la facultate, chiar în timpul examenului la cursul special Mihai Eminescu am intrat într-o polemică, curajoasă, cu proful şi decanul de atunci Valeriu Senic. La reproşul că nu am învăţat îndeajuns, îi spuneam că nu pot învăţa conspectul lui pe de rost, de aceea nu pot comenta pe potriva aşteptărilor lui poemul „Criticilor mei”. Îmi ceru să vin a doua zi ca să-mi dea nota maximă. Cu riscul de a fi poftită afară de la examen, l-am anunţat că nu voi veni, deoarece nu voi fi cu mult mai pregătită. Şi nu m-am dus să-mi iau nemeritat „5”-ul care mi-ar fi asigurat în continuare bursa nominală, pe care o pierdeam, fireşte.

Peste vreo şapte ani, circumstanţele îmi scoaseră în faţă şansa de a fi titulara cursului de Istorie a literaturii române. Marii Clasici şi comunicarea mea cu Eminescu intrară într-o altă vârstă. Îmi pare că un timp am fost îndrăgostită de Eminescu (profesoarelor li se poate întâmpla asta…). El era poetul exclusiv. O atitudine nocivă pentru un profesor. Asta mă făcea să nu-i înţeleg adecvat pe unii congeneri de-ai lui, cum ar fi Alexandru Macedonski, Ion Luca Caragiale. Mi-am dat seama ulterior că asta nu era de fapt decât o înţelegere de suprafaţă a operei lui Eminescu, o înţelegere mai degrabă prin biografie, care îngustează receptarea şi te pune pe o linie de mişcare restrictivă: crezi că tot ce a scris Eminescu este genial. Ceea ce nu este adevărat. A trebuit să mă detaşez de atitudinile sentimentale şi să învăţ eu însămi şi să-i conving pe studenţii mei că şi Eminescu trebuie citit şi interpretat în context, în contexte, mai bine spus: cel al momentului lui şi cel al evoluţiei literaturii române. Generaţia mea a fost formată, şi la şcoală, şi la facultate, mai cu seamă în baza poeziei antume. După 90, revelaţia mea a fost opera postumă şi descoperirea unei imense bibliografii, din care se desprindea un cu totul alt Eminescu. Convingerea mea este că nici până astăzi nu putem aduna o imagine „sintetică” din textele publicate în timpul vieţii poetului şi imensa operă publicată după trecerea lui în nefiinţă. Această sinteză ne-ar apropia de „adevăratul” Eminescu.

Poeme precum „Bolnav în al meu suflet”, „Memento mori”, „Demonism”, „Andrei Mureşanu”, „Sarmis”, „Gemenii” şi atâtea altele mi-au revelat un Eminescu „alcătuit” din cu totul alte ritmuri şi cadenţe, din alt imaginar, un poet mai profund, mai „plutonic”, ca să folosesc termenul lui Ion Negoiţescu, o fiinţă profund tragică, cum spunea Ioana Em. Petrescu… Tristeţea sfâşietoare, metafizică, vine mereu către mine din poemele „Melancolie” şi „Odă (în metru antic)”. Din amândouă am învățat că fiinţa se mişcă pe cercuri, parte în lume, parte în univers, că ne naştem şi murim mereu, iar viaţa este un vis misterios şi o ardere continuă: „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaet, /Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări…/ Pot să mai reînviu luminos din el ca / Pasărea Phoenix?”

Dar nu acestea sunt versurile pe care aş fi vrut să le invoc în încheierea răspunsului meu sentimental. Acea femeie enigmatică din poemul „Renunţare”, căreia iubitul îi pune la picioare toate cuceririle sale, toată averea lui, dar şi pe sine („Să-ngenunchez naintea-ţi aşa ca la icoană/ Şi descriindu-ţi toată puterea fără seamăn / Să-ţi zic: – Ia-le pe toate, dar şi pe mine ia-mă!”), îmi incită mereu imaginaţia.

 

The following two tabs change content below.