Ce se întâmplă peste Prut? (I)

România postrevoluționară nu a avut guvernare mai proastă decât cea de acum. Coaliția PSD-ALDE a produs, cu mult scandal, un prim-ministru (Sorin Grindeanu) pe care tot ea l-a demis, la fel de scandalos. A schimbat, în câteva rânduri și fără altă justificare decât bunul plac al cuplului Dragnea-Tăriceanu, componența cabinetului de miniștri. A declanșat mai multe crize în guvern, dar și în țară, fără să aplaneze cu adevărat niciuna. A scos oamenii în stradă cu legi și ordonanțe ce trebuia să-i elibereze pe marii penali. A propus planuri și măsuri controversate de reformă economică și fiscală, la care a renunțat pe parcurs sau pe care le-a modificat într-o manieră și mai neconcludentă, conducând țara prin ordonanțe de urgență – peste cincizeci de OUG în numai jumătate de an de guvernare (sic!).

E adevărat că PSD-ul nu a excelat niciodată ca partid de guvernământ. Solidari, eficienți și hotărâți în mai toate campaniile lor electorale, dar și în opoziție, social-democrații români au dat dovadă, în schimb, de multă incompetență și ineficiență administrativă la cârma țării. Palatul Victoria nu le-a făcut niciodată bine: istoria recentă nu asociază PSD-ul cu marile reușite geopolitice și economice ale României, ci mai curând cu marea corupție, birocratizarea excesivă, întârzierea reformelor structurale, instituționale etc. Succesor direct al PCR-ului de altădată, PSD-ul a manipulat abil o însemnată parte a electoratului frustrat de tranziția de la comunism la capitalism, democrație și societatea deschisă.

Anacronică și superficială a fost nu numai politica internă a social-democraților, ci și cea externă. O pagină de tristă pomină e atitudinea prudent-circumspectă față de Basarabia și perspectiva reunificării, adumbrită de o mai mult sau mai puțin secretă complezență față de fostul frate mai mare și interesele politice, dar și economice ale acestuia în regiune. O atitudine pe care PSD-ul a încercat să o camufleze printr-un patriotism de paradă și prin susținerea intens mediatizată a factorilor culturali și politici proromânești din RM, ce au condus mai curând la bunăstarea individuală a “promotorilor” cauzei unioniste decât la triumful acesteia în fosta provincie românească.

PSD-ul de azi, ajuns din nou la putere în urma unei campanii electorale furibunde, care a fost construită pe dezinformare și a răscolit cele mai josnice instincte în mulți cetățeni, arată însă mult mai rău decât PSD-ul de ieri. Liderii actuali ai social-democraților români au moștenit toate tarele politice și administrative ale înaintașilor, de la Ion Iliescu la Mircea Geoană, la care s-a adăugat și incapacitatea de a păstra cel puțin aparențele unei bune sau măcar acceptabile guvernări inclusiv pe fundalul unor crize sociale și economice de proporții. Mai simplu: Liviu Dragnea a ajuns să-l oripileze, prin maniera lui de a conduce partidul și țara, până și pe Victor Ponta!

Ziariștii și comentatorii vieții politice românești, atât cei independenți, cât și cei care reprezintă opoziția, caracterizează guvernarea PSD-ALDE prin cuvintele “improvizație” și “haos”. Improvizație și haos generate de contradicția flagrantă în care au intrat politicile populiste ale PSD-ului cu realitățile economice și financiare ale țării: mărirea nesustenabilă a salariilor de la buget, a pensiilor și a ajutoarelor sociale i-a îndemnat pe guvernanți să crească presiunea fiscală pe mediul de afaceri, dar și pe cetățenii cu venituri și proprietăți medii și mari. Iată cum descrie jurnalista Andreea Nicolae găselnițele fiscale ale guvernării PSD-ALDE precum taxa de solidaritate, taxa pe produse nocive sănătății, impozitul pe cifra de afaceri ș.a.: “Este o debandadă de nedescris, un amalgam de intenții nedetaliate care lasă impresia de politici fiscale făcute pe genunchi, adevărate experimente derulate în disperare după bani.”

Pentru RM, guvernarea PSD-ALDE nu înseamnă numai parteneriatul dubios al acesteia cu PDM-ul local și destinul neclar al milioanelor promise de Palatul Victoria, ci și neputința de a miza, în cazul unei crize majore, de orice gen, pe București. Un București condus azi de oameni preocupați mai curând de subordonarea DNA-ului și readoptarea “practicilor” de fraudare bugetară la modă prin anii 1990-2000 și la care România părea că a renunțat pentru totdeauna.