Ce minunată floare e floarea de iertare

În dimineaţa ceea, Agripina se trezise foarte neliniştită. Avusese nişte visuri urâte. Capul îi era greu ca o piatră de moară, inima o durea. Şi imediat se gândi: „Interesant! Oare ce o să mi se mai întâmple? N-o fi păţit ceva Nichifor la sanatoriul cela?”. Şi aşa cum se gândea, auzise portiţa. Era poştăriţa, care se scuză într-un fel: „Ţacă Grăghină, iaca n-am dovedit să trec asară pe la mata. Ai o scrisoare de la badea Nichifor”. Şi îi întinse plicul.
Femeia stătea încremenită cu plicul în mână, ne ştiind ce să facă – să-l deschidă, să nu-l deschidă? În cele din urmă, hotărâse să se ducă mai întâi să mulgă vaca, să dea mâncare la păsări, la porc… Iar după ce a terminat porăitul (treburile – n.r.), şi-a sculat copiii, i-a spălat, i-a hrănit şi i-a trimis cu vaca la păscut. Apoi, chemată la poartă de femeile din brigadă, şi-a luat în fugă traista cu merinde şi a plecat la răsădit tutun. Toată ziua s-a luat cu lucrul, dar cum îşi amintea de plic, simţea un ghimpe la inimă. L-a deschis hăt târziu în puterea nopţii, după ce şi-a pus toate treburile gospodăreşti la cale.
Scrisoarea avea un conţinut scurt: „Grăchină, vreau să îţi spun să nu mă mai aştepţi. Eu nu mă întorc acasă. Mi-am găsit alta aici”.  Agripinei i se făcu întuneric înaintea ochilor. După ce îşi reveni, mai trecu de câteva ori cu privirea peste cele câteva cuvinte. Şi ca să se încredinţeze că e scrisul soţului ei, a căutat caietul lui de la cursurile de tractorişti, l-a deschis şi a comparat foarte atent cum e rotunjită fiecare literă din scrisoare şi din acel caiet. Deşi nu îi venea să creadă, era clar că acea scrisorică a fost scrisă de Nichifor.
Şi-a purtat singură durerea mulţi ani în şir
Ce să facă? Cum să trăiască mai departe? Ce-o să zică lumea din sat? S-a frământat aşa toată noaptea, iar în zori a hotărât să-şi poarte singură durerea şi să nu spună nimănui un cuvânt. Dacă o vor întreba copiii de ce nu vine tata, le va răspunde că e bolnav şi are nevoie de câţiva ani de tratament acolo, în Crimeea; aşa le va spune şi consătenilor.
Şi zile nenumărate de suferinţă începuseră a curge peste sufletul ei. Aproape şase ani le-a numărat Agripina într-o tristeţe mută, sperând că într-o zi Nichifor va reveni acasă şi îi va cere iertare. Atunci îl va ierta şi nimeni nu va mai şti ce a fost între ei. Şi viaţa lor va curge frumos ca la început în căsuţa lor dragă…
Cum s-a căsătorit Nichifor cu Agripina
Nichifor era un băiat blajin care crescuse în nevoi. A muncit din greu în casa părintească alături de cei cinci fraţi mai mari. Când i-a venit vremea de cătănie, a fost înrolat într-un regiment din Alba-Iulia. În războiul din 1939–1945 a luptat în prima linie în armata sovietică, ajungând până la Berlin. Când s-au făcut  colhozurile, primul din sat s-a înscris la cursurile de tractorişti, organizate de un MTS din nordul RSS Moldoveneşti. Erau ani grei după foametea din 1946–1947 şi Nichifor, aşa sleit de puteri cum era, a urcat pe tractor. A lucrat vreo cinci ani, arând pământurile din nordul republicii, inclusiv cele din satul lui. Şi când s-a văzut cu un ban adunat grămadă, a hotărât să se întoarcă în sat să-şi întemeieze o familie. Era flăcău tomnatic, cu 30 de ani pe umerii lui viguroşi.
Şi iată că, într-o primăvară, după Paşte, zări în grădina lui moş Pintilie Moraru doi ochi mari negri care adunau într-un buchet câţiva bujori. Deşi îi văzuse şi altă dată, acum i s-au părut mai frumoşi şi faţa smolită a fetei i s-a părut mai luminoasă. Inima a început să îi bată repede, s-a apropiat de gard şi, cu tremur în glas, i-a zis: „Grăchinuţă, nu mi-i da şi mie vreo doi bujori să-i pun în casă, că tare mai miroase frumos!”. „Îţi pot da şi mai mulţi, bade Nichifor, că grădina e plină de această frumuseţe”, i-a răspuns fata plăcut surprinsă. Apoi, după aceea, flăcăul şi fata s-au mai întâlnit de câteva ori şi, în scurt timp, s-a făcut şi nunta.
Căsuţa lor era cea mai frumoasă din sat

Un sfârşit de primăvară plin de farmec se amesteca cu armonia din relaţia lor. Au făcut lampacii (chirpicii – n.r.) chiar imediat după nuntă. Iar pe la mijlocul lui iulie, Nichifor şi Agripina s-au apucat să-şi facă casă. Cu dibăcia unui ţăran cu caracter care vrea să le facă pe toate cu mâinile lui, tânărul gospodar a muncit mai mult de unul singur la construcţia casei.
Spre sfârşitul toamnei, când munca în câmp se cam terminase, Nichifor şi-a chemat fraţii să-l ajute la pus căpriorii. Aşa că tinerii soţi au intrat în iarnă cu casa ridicată. În vara următoare, au pus uşile şi ferestrele, iar peste un an căsuţa lor a fost finisată, devenind cea mai frumoasă din sat. Oameni paşnici şi binevoitori, îşi rânduiau zilele într-o seninătate sufletească de invidiat. Bucuria şi fericirea casei era întregită de două glăscioare subţirele – doi băieţei frumuşei.
Nichifor pleacă la sanatoriu

Dar ştiţi că nu-i rău fără bine şi bine fără rău. Spetit de munca grea în câmp şi la construcţia casei, Nichifor se alesese cu o durere la oase. Agripina, bună şi miloasă, l-a sfătuit să se ducă la un sanatoriu. Şi omul a ascultat-o. A revenit acasă cu umerii mai împliniţi, cu faţa mai netedă. Iar în sat s-a vorbit multă vreme despre cât de bine îi prieşte omului odihna la sanatoriu. Ca să vedeţi, în vara următoare, Nichifor a plecat din nou în Crimeea şi s-a întors şi mai bine făcfoametea din 1947ut. Nu era mare lucru la mijloc. S-a mai întâmplat la fel şi cu preşedintele colhozului şi cu agronomul. Căci la sanatorii, dacă mergi, pe lângă nămol, masaj şi tot felul de proceduri, îţi mai pică şi câte o muieruşcă care parcă îţi ia cu mâna toate durerile şi te întinereşte. Aşa că Nichifor hotărî să plece şi în anul următor.
De data asta nu vara, ci primăvara devreme. Agripina, mai grijuliu ca oricând, i-a călcat toate cămăşile, i le-a aşezat frumuşel în valiză, i-a pus mai multe batiste cu busuioc printre ele ca să nu uite cumva de casă. I-a mai pus şi o sticluţă cu samagon (ţuică – n.r.) cu toate miresmele pădurii în ea, ca atunci când va închina un păhărel să-şi amintească de dânsa.
Despărţirea i s-a părut mai grea. A tot trecut cu gândurile de la una la alta şi nu înţelegea de ce aşa, deodată, i-a ieşit din piept un oftat îndurerat. Nu ştia biata femeie că degrabă nu o să-l mai vadă pe Nichifor.
Dacă ştiam ce mă aşteaptă, nu-l mai lăsam să plece…
Mătuşa Agripina de 74 de ani, când a venit la redacţie, şi-a început povestea aşa: „Bărbatul m-o lăsat de tânără. Băiatul cel mare n-avea încă şapte ani. Eu sânt vinovată că i-am dat voie să plece la sanatoriu. A fost tare bine între noi. Dacă ştiam ce mă aşteaptă, nu-l mai lăsam, păcatele mele! Aproape şase ani n-am  spus nimănui că m-a părăsit. Am tot tras nădejde că o să se întoarcă. Dar dacă am văzut că nu mai vine, m-am dus eu la  dânsul. I-am văzut mândra. Era făcută bine, n-am avut ce spune.
Am încercat să-l „îndoi” să se întoarcă acasă. Nu şi nu! Ce era să fac? L-am dat la lege să plătească copiilor pensia alimentară. Şi le-a plătit băieţilor câteva ruble până cel mare a terminat institutul. Dar de atunci a uitat de copii. Singură i-am crescut, singură i-am aşezat la casele lor. Mulţumesc Domnului că m-o ajutat!”. Am întrebat-o de ce nu s-a recăsătorit în anii când era tânără şi frumoasă? Mi-a răspuns cu filozofia ei de ţărancă: „Ei, frumoasă! Dacă eram frumoasă nu mă mai lepăda Nichifor…”
Dar necunoscute sunt căile Domnului! Iată că în acest an, în toiul sărbătorilor de iarnă, Agripina s-a pomenit cu un bătrânel gârbovit în prag, cu părul alb-alb şi fără dinţi în gură. Tulburaţi de amintirile îndepărtate, s-au privit îndelung în tăcere, apoi femeia i-a zis cu dojană: „Hai intră, de-o viaţă te aştept!”.
The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce