Ce e al tău e pus de-o parte

Povestea unui tânăr care şi-a găsit jumătatea când nu mai avea nicio speranţă

Să fi avut vreo trei ani Vitalie când tată-său a plecat de acasă. Copilul, mirat, a întrebat: „De ce atât de repede a ieşit pe poartă?”. Iar mama i-a răspuns blând şi foarte calm că era grăbit, se temea să nu scape trenul şi că o să se întoarcă peste câteva luni cu mulţi bani. A pândit băiatul zile şi luni în şir de după gard, cu obrazul lipit de fierul rece al porţii, dar tatăl său n-a mai apărut nici cu bani şi nici fără bani. Tot pregătindu-se să-l întâmpine, peste vreo doi ani, a plecat de acasă şi mama, recăsătorindu-se cu un bărbat din Chişinău.

Un mariaj care n-a mers

A rămas băiatul în grija bunicii, o rusoaică foarte bună. Era foarte sigură că şcoala de muzică îi va oferi un alt tip de înţelegere şi disciplină. L-a dat la şcoala de muzică, apoi la şcoala de dans sportiv. Bunica îi oferea lui Vitalie independenţă, îl învăţa să spună întotdeauna ceea ce gândeşte. Îşi asumase într-un fel şi rolul de profesoară, şi de prietenă, şi de bunică, şi de mamă, pentru că mama venea rar de tot să-şi vadă fiul.

Preocupată de grijile casei şi ale nepotului, nici n-a prins de veste când băiatul s-a făcut mare. Prin clasa a X-a, lui Vitalie au prins a-i sfârâi călcâiele după o colegă foarte frumoasă, dar cam lenoasă la carte. Cu toate astea, băieţii se topeau după ea, iar fetele îi copiau ţinutele, pieptănătura. Avea ochii mari, negri, cu gene întoarse, sprâncene frumos arcuite, părul cârlionţat.

Toţi băieţii erau îndrăgostiţi de Mirela (aşa o chema pe fată), însă ea l-a ales pe Vitalie. S-au căsătorit îndată după absolvirea şcolii. Bunica a încremenit când a auzit, însă n-a avut încotro, Mirela era însărcinată. Toate au mers bine până când a venit pe lume Dănuţ. Total nepregătiţi pentru a deveni părinţi, tinerii se certau în fiecare zi din cauza micuţului.

Zădarnic încerca bunica să-i împace, ei continuau s-o ţină pe a lor. Mirelei îi plăcea foarte mult să stea în faţa oglinzii. Copilul putea să plângă, să ceară de mâncare, ea însă nu-l auzea. Azi aşa, mâine aşa, au întins-o ei cu chiu cu vai până în ziua în care Dănuţ a împlinit trei ani. Atunci Mirela i-a zis lui Vitalie: „E o responsabilitate foarte mare căsătoria. N-am ştiut. N-am vocaţie de gospodină. Lasă-mă să plec la părinţii mei. Redă-mi libertatea”. Şi-a luat copilul şi a plecat. Vitalie n-a încercat s-o reţină.

Printre frunze şi lacrimi a cunoscut-o pe Alina

După divorţ, fiecare şi-a văzut de drumul său. Mirela a lăsat copilul cu mamă-sa şi a plecat în Italia, iar Vitalie a plecat să-şi continue studiile la conservator. Era sigur că nu-şi va mai pierde capul după fete. Acumulând cunoştinţele de bază, a început să compună muzică. Pedagogii îl încurajau, încercând să-i menţină spiritul artistic. Şi el vedea în muzică o artă absolută în care nimic nu-i întâmplător. Credea în ceea ce face atât cât s-a aflat între pereţii conservatorului.

După ce a absolvit facultatea, s-a lăsat de muzică, angajându-se taximetrist. Într-o zi, Vitalie se plimba prin Grădina publică. Era ca şi acum, început de octombrie. O muzică cerească curgea lin freamătul de frunze căzătoare. S-a aşezat pe o bancă să asculte simfonia toamnei. La celălalt capăt şedea o domnişoară. Fata l-a privit şi a izbucnit într-un hohot de plâns atât de neaşteptat şi de cumplit încât Vitalie nu ştia cum să o calmeze. După ce s-a liniştit puţin, i-a spus: „Acum două zile, l-am înmormântat pe fratele meu de numai 30 de ani. A murit de o boală incurabilă. Dumneata semeni foarte mult cu el. Am tresărit când te-am văzut. Mi s-a părut că e chiar Ionică”.

După o pauză, a continuat: „Şi frunzele astea cad uşor de parcă ar număra secundele din viaţa unui om”. A spus-o şoptit şi cu sfială. Era atâta nevinovăţie pe chipul şi în vocea ei, atâta fineţe şi rafinament, încât Vitalie a simţit cum îl trec nişte fiori calzi. Apoi fata s-a ridicat, cerându-şi scuze că nu şi-a putut stăpâni emoţiile şi a plecat, iar el a rămas pe bancă, ascultând în continuare simfonia toamnei, care se amesteca cu vorbele fetei ce-i răsunau în urechi ca un ecou de romanţă.

De multe ori după acea întâmplare, chipul ei îi apărea înaintea ochilor şi el începea să povestească despre ea ca despre o minune. Nu înţelegea ce se întâmplă în sufletul lui, a mers până la sfârşitul toamnei în parc, zăbovind câteva clipe pe banca aceea. Într-o zi, în timp ce stătea pe bancă, cuprins de gânduri, a auzit o foşnire uşoară de frunze veştede la spate. Şi în clipa care a urmat, cineva l-a apucat de ochi şi i-a spus: „O ţigancă mi-a ghicit că o să-mi fii soţ. De o lună şi mai bine, vin aici, în parc, ca să te urmăresc. Azi mi-am luat inima în dinţi şi m-am apropiat”.

Şi, dezlipindu-şi palmele de pe ochi, a trecut în faţa lui. Era fata tânără şi subţire căreia îi ştersese lacrima în acea zi. Însufleţită de privirile lui calde, ea a continuat: „Eşti foarte frumos, voinicule! Dă-mi voie să încalc tradiţia şi să te cer eu în căsătorie”. Într-adevăr, fata era o minune şi o minune ca asta nu trebuia să-i scape. Chiar în ziua aceea a plecat cu ea în garsoniera lui, care aştepta demult o mână de femeie. Aşa s-a căsătorit Vitalie cu Alina, o tânără de 18 ani ce-şi făcea studiile la Colegiul de medicină.

A fost o comunicare emoţională din prima clipă

De opt ani sunt împreună. Alina este opusul Mirelei. Citeşte foarte multe cărţi şi urmăreşte exemple din viaţă, încercând să se redescopere în permanenţă. Înainte de a apărea Alex, a studiat subiecte de psihologie, de educaţie a copilului. E o gospodină excelentă. Vitalie o priveşte în fiecare zi cu admiraţie, o iubeşte, şi ea îl iubeşte. Nu i-a permis să lucreze o zi după absolvirea colegiului. Munceşte el în câteva locuri şi aduce banul în casă. Spune că femeia e născută pentru dragoste, pentru pacea şi căldura căminului şi că e fericit alături de soţie: „Dacă cu Mirela ne-am înţepat mereu, cu Alina a fost o comunicare emoţională fantastică din prima clipă. Avem pasiuni comune, dorinţe comune. Pe zi ce trece, nu ştiu cum să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru fericirea casei noastre. După experienţa pe care am trăit-o cu Mirela, n-am crezut că, în zilele noastre, mai sunt femei care ştiu să se dăruiască familiei şi, în acelaşi timp, să nu uite de ele. Alina încearcă să-şi dezvolte anumite laturi ale personalităţii, mai lasă deoparte dozele şi formele de egoism şi priveşte frumos la viaţă. Alex este un copil extraordinar de dezvoltat datorită faptului că mama stă lângă el. Îmi pare rău că pe Dan n-a avut cine să-l educe. Rămas numai cu bunica la 13 ani, a ajuns un copil dificil. Dar cred că Dumnezeu va avea grijă şi de el aşa cum a avut grijă de mine. Încă mai cred că Dumnezeu ne ajută până la urmă pe fiecare să primim lângă noi lucrurile care ne completează cel mai mult”.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.