CC şi Unirea

MIRCEA-V.-CIOBANU

Totul este politică. Până şi discuţiile despre depolitizare. Până şi acest comentariu al meu, în care încerc să mă detaşez de jocurile politicului. Eu pot (doar) să insist pe respectarea regulilor, dar nu voi putea fi obiectiv şi rece, de vreme ce am şi eu preferinţele mele (politice, vorba vine).

Fac această constatare (nu descoperire) nu pentru a da alarma, ci pentru a spulbera iluziile. Instituţiile nu pot fi scoase de sub influenţa politicului fie şi din motivul că tocmai politicienii sunt cei care trebuie să le schimbe statutul. Depolitizarea e monitorizată de politic! Paradox? Posibil, dar nimic nu poate fi schimbat. Proporţiile pot fi numai dozate cumva.

Nu mai e de mirare – în context – că o instanţă percepută ca arbitru a devenit cel mai activ jucător. Anemia proverbială a preşedintelui taciturn, apatia mieroasă a speakerului zâmbitor, timiditatea siderată a premierului tehnocrat, ipocrizia blazată a liderilor letargici ai partidelor de guvernare – toate împreună l-au scos în prim-plan pe preşedintele Curţii Constituţionale. Au reapărut nedumeririle cu privire la (in)utilitatea parlamentului. O singură (Înaltă!) Curte poate să opereze toate modificările utile. Şi dacă tot se caută soluţii pentru asumarea unor acte legislative de către guvern, care ar mai fi problema?

Inutilul parlament poate fi dizolvat. Cu explicaţia că a luat decizii ilegale, că este neconstituţional, că nu exprimă voinţa poporului care l-a ales. Şi ipoteticul preşedinte va putea fi demis, oricând se va cere demonstrarea neconstituţionalităţii alegerii lui. De către, bineînţeles, CC. Am mai trăit o vreme când un alt CC le decidea pe toate!

Adevărat, decizia recentă a Curţii e perfect omologabilă actelor emise de alte instanţe ale acestui stat (cu sau fără ghilimele). Argumentele aduse (perfect valabile, dar parcă neavând nici în clin nici în mânecă cu Constituţia) circulau de mai multă vreme, dar numai Curtea le-a putut transforma în fapte. Limbajul acesteia este performativ prin excelenţă (vezi cartea lui J.L Austin Cum să faci lucruri cu vorbe). Ea, prin definiţie, face lucruri cu vorbe: decretează că fenomenul există (în sens constituţional) şi acesta există! Şi invers. Dumnezeul ţării, Înalta Curte, vorbeşte şi creează în formule biblice: „Să fie lumină!”. Şi se face lumină.

E la suprafaţă şi o mică perfidie? Bien sur! Or, atunci când s-a constatat că nu e simplu de găsit voturile pentru alegerea preşedintelui de către legislatori, când lumea era dispusă să protesteze, când a redevenit reală posibilitatea dizolvării parlamentului, decizia Curţii pică mângâietor-liniştitor, în forma fulgilor manei cereşti. Dacă nu venea decizia Curţii, campania de colectare a semnăturilor pentru referendum aducea un avantaj de imagine echipei lui Andrei Năstase.

Acum, când Curtea se poate odihni de treburi mărunte, aş provoca-o la fapte măreţe. Există o sumedenie de decizii publicistice privind condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop. De ce nu ar exista şi o decizie a Curţii Constituţionale în acest sens? Să-l declare nul şi neavenit sub aspect constituţional (nu numai moral, istoric ş.a.m.d.) şi să repare eroarea politică!

Pactul sfidează dreptul internaţional, iar ocuparea Basarabiei & a ţărilor Baltice şi crearea unor „republici unionale” în baza lor a fost în contradicţie până şi cu constituţia URSS! Anularea consecinţelor acestuia de către CC ar fi în conformitate cu Constituţia, în care poporul e declarat unicul suveran. Şi cu Declaraţia de Independenţă, care, în esenţă, dezavua actul semnat în august 1939. Revenirea la configuraţia naţională şi (geo)politică anterioară Pactului (aşa au procedat balticii!) ar fi o decizie perfectă!

Ce ziceţi, domnule Alexandru Tănase?

Iar dacă e nevoie de o sesizare a deputaţilor, liberalii lui Mihai Ghimpu de ce nu ar face-o?

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu