Cazul cărţii Haiducul Tobultoc de Dumitru Moldovanu

Practica denunţului şi scriitorii din RSSM

Despre Haiducul Tobultoc s-a scris foarte mult, s-ar părea că subiectul este epuizat, documentele de arhivă însă demonstrează contrariul, şi anume că Tobultoc mai păstrează enigme, misterul planează în special asupra cauzelor ghilotinării acestei cărţi. Asupra acestora ne vom opri în cadrul acestui demers, încercând să stabilim care din ele a fost determinantă.

Ilie Gulca

Pentru început, credem necesar să relevăm câteva detalii din culisele apariţiei schiţei biografice. Autorul a fost ajutat de foarte mulţi oameni care aveau o anumită experienţă în lucrul cu inventarele de arhivă şi care, când au aflat despre intenţia sa, i-au acordat un ajutor „inexplicabil de generos”. „La un moment dat, nu-mi puteam explica ajutorul pe care îl primeam”, evocă Moldovanu.

„Autorul colectiv” sau cartea unei generaţii

Cum se explică generozitatea lor? „Prin faptul că majoritatea voia să participe la exprimarea unei altfel de interpretări a evenimentelor istorice decât cea oficială.”

Tema haiduciei a atins în epocă nişte strune mai romantice. „În afară de Kindel, directorul Bibliotecii Ştiinţifice a AŞM, şi Krijanovski, directoarea arhivei, am avut sprijinul multor oameni ce vedeau în scoaterea acestei cărţi o datorie a lor.

Acest lucru s-a manifestat chiar şi la asigurarea cu materiale poligrafice de calitate: „O carte bună nu putea fi scoasă fără unele semnături pentru hârtie bună, copertă groasă, clei bun etc. Simţeam din partea lor o simpatie deosebită pentru faptul că scriu despre Tobultoc”.

„Ostaşii frontului ideologic”

Înainte de a trimite tirajul în reţeaua de difuzare, exemplarele de semnal au fost semnate „în lumină” de editură şi aprobate de „ostaşii frontului ideologic”: „lit”-ul (cenzura), Sectorul de presă al CC al PCM şi Institutul de Istorie al AŞM. Cartea a fost scoasă în 10000 de exemplare! Tirajul a fost predat Asociaţiei pentru Comerţul cu cărţi. Între timp, cartea a fost expusă în cadrul unui târg internațional de carte de la Moscova. Acolo s-a bucurat de un succes deosebit, Cartea Moldovenească şi o editură din Bulgaria au semnat un acord privind dreptul de editare.

Şi aici, stop! La Chişinău s-a sechestrat tirajul. Nimeni nu ştia de ce. „Au urmat vreo două luni de coșmar: ședințe ale biroului organizației de partid a editurii cu participarea unor reprezentanți ai comitetului raional de partid, adunări de partid închise și deschise, ședințe ale comitetului sindical, în cadrul cărora cei prezenți urmau să-și expună părerea, să ia atitudine, să-i condamne pe cei implicați în redactarea acestei cărți și care au admis apariția ei”, relatează Lora Bucătaru, fosta şefă de redacţie a Editurii Cartea Moldovenească.

Timp de două luni „lit”-ul, Secţia de Agitație și Propagandă a CC, KGB-ul au recitit minuţios cartea ca să identifice cauza sechestrării acesteia. N-au găsit nimic. Totuşi s-a luat decizia de a o trimite la cuţit. Motivul oficial: „Schimbarea accentului în tratarea evenimentului de la 1812”.

„După ce ni s-au aplicat mustrări mie şi redactorului (Aurelia Danu), ni s-au reținut 2/3 din salariu, am fost lipsite de prima lunară și anuală, am mers la directorul editurii, N. Mumji, și am insistat să aflu care a fost cauza nimicirii tirajului şi de ce am fost sancţionate. Or, toate recenziile – a adjunctului lui Calin, a «lit»-ului (a citit de trei ori cartea), a Sectorului de presă al CC al PCM, şi a Institutului de Istorie a AŞM – au fost pozitive. Toate lucrurile despre care s-a scris în carte erau cunoscute, au apărut în studiile multor istorici ruşi şi sovietici. Şi atunci, N. Mumji mi-a spus: «Tobultoc a luptat împotriva ţarismului. Ţarismul, pentru ruşi, a fost rău, dar pentru moldoveni a fost bun»”. Mumji a fost cel care a semnat ordinul de a da cartea la cuţit. Mai întâi, cartea a fost tăiată în două, apoi arsă. 10000 de exemplare!

Dar necazurile nu s-au sfârșit aici. „Trecuse ceva timp şi, într-o bună zi, am fost sunată de un «cititor» – aşa se prezenta Pavel Cristov de la Sectorul de presă al CC al PCM: «Aveţi grijă! Au pornit din nou discuţiile despre Tobultoc (era vorba despre exemplarele de autor și câteva din cele de semnal care nu fuseseră predate pentru a fi nimicite). Dacă mai aveţi cărţi, faceţi ceva!». Nu ştiam unde să duc cărțile. Aveam două exemplare. Mă temeam să le las acasă sau în garaj. Până la urmă, le-am dus la soţul meu la serviciu».

Invidia şi practica denunţului

Cum se explică faptul că a trebuit să se aştepte două luni ca să se ia decizia? Şi aceasta în condiţiile în care autorul a respectat toate rigorile ideologice şi avea aprobările tuturor instituţiilor responsabile de cenzură. O explicaţie a acestui mister vine din partea lui Arhip Cibotaru, fostul redactor al revistei „Nistru”: „Necazul tânărului prozator s-ar fi tras de la unul din autorii noştri consacraţi care îl tot băga pe legendarul Lazo în cuptorul locomotivei şi îl cocea în fel şi chip întorcându-l de pe o parte pe alta pe jăraticul scrierilor sale. Deţinând monopolul la tema istorico-patriotică, cică a intuit în persoana lui Dumitru Moldovanu un concurent serios. I-a urmărit creaţia până a descoperit în ea nuanţe antiruseşti…”.

Potrivit unor surse, autorul consacrat pe care îl are în vedere Cibotaru ar fi cunoscutul prozator, dramaturg, cineast şi publicist Gheorghe Malarciuc.

Denunţul maestrului Malarciuc nu ar fi fost singurul. Potrivit unor surse, în timpul redactării lucrării, autorul ar fi adus la editură mai multe documente despre persecuţiile la care recurgeau autorităţile ţariste pentru a suprima nemulţumirile ţăranilor basarabeni. În acest timp, un angajat al editurii, pentru a-şi demonstra vigilenţa, ar fi denunţat autorul că ar avea intenţia de a publica o carte cu conţinut antirusesc.

 

Strict Secret:

Din stenograma şedinţei Biroului Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei, 3 august 1982,

Ivan Calin: „Cartea Haiducul Tobultoc o consider arhinocivă. Dacă mai adăugăm la aceasta unele materiale care apar în reviste, ziare, şi facem din ele o culegere, ar fi ceea ce este necesar pentru consolidarea naţionalismului actual. Acestea au fost publicate în revista „Nistru” şi într-o serie de alte reviste. Şi cartea a fost publicată într-un mod foarte operativ. Nu există un alt exemplu ca o carte a unui scriitor moldovean să fie editată concomitent cu materialele din reviste. E paginată excepţional, e tipărită pe hârtie de calitate, e bine ilustrată, publicată cu un font bun în 10 mii de exemplare. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat la Cartea Moldovenească. Am opinia fermă că şi autorul acestei cărţi este colectiv. Dacă această carte ar fi fost publicată la vecinii noştri, noi ar fi trebuit să o considerăm o diversiune ideologică. Cum a putut să fie publicată la noi? Şi autorul lucrează la universitate, îi învaţă pe studenţi, probabil, pe cei care se comportă aşa…”.

 

„Pe atunci, la Comitetul pentru edituri şi poligrafie există o subdiviziune, secretă desigur, care se ocupa anume de… cărţile deja apărute. Acei cerberi, bine plătiţi, angajau alţi tipi, pe care la fel îi remunerau generos, să fabrice (că altfel nu am să le zic) recenzii secrete despre cărţile ajunse cu atâta greu în librării”, Vladimir Beşleagă.