„Catedralele socialismului” vor fi foarte greu înghiţite de pământ”

REGĂSIRE // Interviu cu istoricul Petre Guran, director al Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” din Chişinău

–      Stimate dle Petre Guran, la inaugurarea Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” din Chişinău aţi afirmat că veţi activa sub semnul regăsirii. Ce nuanţe noi a căpătat pentru Dvs. acest slogan după cele trei luni de existenţă a ICR Chişinău?

Mi s-a adeverit în primul rând că e mai uşor de zis decât de făcut. Dar nu mă veţi găsi azi mai puţin optimist şi încrezător decât în prima zi. Aceste trei luni mi-au permis să întrezăresc că lungă şi anevoioasă va fi căutarea. Căci pentru a vorbi de regăsire trebuie să fie mai întâi căutare. Multe din basmele noastre populare au ca temă o despărţire tragică, urmată de o lungă căutare cu vocaţie iniţiatică. Istoric, cultural, politic, suntem într-o astfel de schemă. N-ar trebui, însă, să extrapolăm că există o Ileana Cosânzeana şi un Făt-Frumos sau că rolurile acestea sunt distribuite între dreapta şi stânga Prutului. Adică unul caută şi celălalt aşteaptă. De altfel, în basme, căutătorul este ba feminin, ba masculin. Ce vreau să spun cu această metaforă este că drumul iniţiatic al regăsirii este un parcurs individual al fiecărei comunităţi în parte, dar mai ales al fiecărei persoane în parte. Fiecare se regăseşte întâi, pentru ca apoi să-l regăsească pe celălalt. Regăsirea reciprocă este la capătul a două căutări. În cele din urmă, ceea ce putem face noi este să nu şovăim în aventura căutării.

Regăsirea reciprocă e la capătul a două căutări

–      Aţi început să vă regăsiţi în Chişinău?

Prin această întrebare îmi suflaţi vânt în pupă ca un Zefir binevoitor. Raportarea sufletească este într-adevăr de ordinul regăsirii de sine. De-a lungul diferitelor mele peregrinări pe acest pământ, m-am regăsit întotdeauna prin întâlniri providenţiale. Mi-au ieşit în cale oameni. Căutarea sufletească a lui Petre Guran se află însă în concurenţă cu dimensiunea administrativă a directorului ICR. Dar despre acest aspect o să vorbim mai târziu.

–      Nu vă pare uneori că acest oraş e plin de oameni rătăciţi, cu o identitate incertă, care nu-şi cunosc nici propriul trecut, nici trecutul oraşului sau al ţării lor şi au alte priorităţi decât regăsirea?

Cred că am fost norocos. Întâi că m-aţi introdus în lumea lui Glebus Sainciuc, a Valentinei Rusu-Ciobanu, a fiului lor Lică Sainciuc. A fost o imensă bucurie să petrecem o după-amiază îndelungată împreună. Acestea sunt exemple de persoane foarte bine orientate. Apoi mai este comunitatea din jurul părintelui Pavel Borşevschi. Nu întâmplător, reîntemeiata parohie Sf. Dumitru a beneficiat de cercetarea monografică a teologului Nicolae Fuştei.

Pe de altă parte, aveţi dreptate să mă întrebaţi dacă regăsirea culturală nu este proverbiala tichie de mărgaritare. Există cu siguranţă priorităţi de ordin economic, social, politic. Acestora însă li se poate răspunde şi cultural. Spre exemplu, prin teatrul dedicat temelor de actualitate propus de Mihai Fusu, Nicoleta Esinencu, Dumitru Crudu, Constantin Cheianu şi, citez în capăt de listă pentru a sublinia, de dumneavoastră, Irina Nechit. Teatrul document este o mare experienţă intelectuală, dedicată priorităţilor apăsătoare ale societăţii moldoveneşti.

Pentru a veni în întâmpinarea priorităţilor, aş vrea să lansez proiectul unui teatru terapeutic, un teatru care nu doar să denunţe răul din societate, ci să încerce să-l şi vindece. Este vorba de un seminar teatral care să reunească scriitori, regizori, actori, scenografi, psihoterapeuţi, şi public, pornind de la discutarea câtorva mari texte de teatru şi terminând cu punerea în scenă a unei piese rezultate din dezbaterile acestui seminar. Eu am propus spre lectură Georges Bernanos, Dialogul Carmelitelor, şi fragmente din Doktor Faustus de Thomas Mann. Mihai Fusu a venit cu propunerea Coloniei penitenciare a lui Franz Kafka. E foarte important să discutăm aceste lecturi şi altele. Tema largă ar fi intersecţia dintre sensul istoriei, adică devenirea societăţii umane şi sensul vieţii individuale.

„Expresivitatea zidurilor care plâng m-a izbit la început”

–      Ce locuri interesante aţi descoperit în Chişinău?

Subliniind întâlnirea cu oamenii, cu oameni frumoşi şi buni ai Chişinăului, trebuie să mărturisesc că expresivitatea zidurilor care plâng mai îndrăzneţ decât oamenii m-a izbit la început. Remarc tot mai multe case vechi care par abandonate, din întâmplare sau, mi se şopteşte, cu bună ştiinţă, pentru a justifica apoi demolarea lor. Imaginaţia mea, hranită literar de altfel şi de cărţile unor autori basarabeni importanţi, mă face să-mi închipui acele case aşteptând stăpânul lor să se întoarcă din război sau din gulag sau din surghiun. Fragmentele vechiului oraş, adică zona urbanizată încă înainte de 1812, între râul Bâc şi strada Columna, chiar dacă propriu-zis numai câteva case sunt documentate din acea epocă, păstrează un farmec imens şi, prin urmare, reprezintă adevăratul potenţial turistic al oraşului. Apoi urmează zona cu numele istoric de „oraşul nou”, adică zona urbanizată şi clădită în vremea administraţiei ţariste. Această parte este mai bine marcată simbolic prin prezenţa instituţiilor politice, a locurilor cu încărcătură simbolică din istoria ultimilor 20 de ani. Clădirile afişează o monumentalitate care denotă apartenanţa la un imperiu. Elanul constructiv din a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a continuat şi în secolul XX şi s-a extins şi în perioada interbelică. „Oraşul vechi” şi „oraşul nou” formează împreună un ansamblu monumental-istoric, care recomandă Chişinăul ca pe un oraş interesant. În antiteză cu această istorie se află peisajul postsovietic care domină încă multe din cartierele de blocuri, dar mai ales zona periurbană în care poţi recunoaşte scenografia din Călăuza lui Tarkovski. Am făcut o vizită zilele acestea în Străşeni şi am trecut pe lângă o fabrică abandonată ca o stafie răzbunătoare a trecutului. „Catedralele socialismului” care au înghiţit iniţial pământul, foarte greu, vor fi, la rândul lor, înghiţite de pământ. Agresiunea omului asupra naturii este izbitoare în asemenea zone. Trebuie să menţionez aici discursul muzeal de excepţie al Muzeului de Etnografie şi Istorie Naturală, în care ni se arată cum s-a făcut pământul, cum l-a locuit omul în simbioză cu natura, cum a ajuns în cele din urmă să supună natura, să o exploateze, şi care sunt efectele adânc nocive ale interacţiunii omului cu natura în ultimii 100 de ani.

Conlcuzia discursului muzeal este iresponsabilitatea şocantă a omului faţă de locul în care locuieşte. Coincidenţă stranie, această atitudine s-a dezvoltat de când a început omul să creadă că se trage din maimuţă.

–      Cum credeţi că poate fi apărat şi păstrat centrul istoric al Chişinăului?

Întâi, printr-o manifestare puternică a societăţii civile, a intelectualităţii, a uniunilor de creatori, a studenţilor, prin contestaţii la deciziile administraţiilor publice şi petiţii. Apoi prin microproiecte, transformarea unui fragment de strădă în zonă pietonală, instalarea unei bănci de lemn într-o piaţetă. Dinspre partea autorităţilor, soluţia de avarie este îngheţarea activităţilor de demolare şi construcţie de clădiri în zona istorică până la elaborarea unui proiect de reabilitare a centrului istoric şi a unui plan urbanistic de detaliu. Reuşita acestui act administrativ depinde de voinţa politică. Dar eu cred foarte puternic în energia activităţilor asociative. Un exemplu pozitiv din acest punct de vedere este muzeul Puşkin de pe strada Colina Puşkin. Este un templu al unei identităţi culturale, care pune în valoare un fragment de istorie foarte important. Pe lângă el ar putea înflori o zonă de cafenele, teatre de mici dimensiuni, cum e Teatrul Spălătorie, librării şi departamente ale universităţilor. Ar aduce cu cartierul latin din Paris.

Evenimente consacrate lui Mihai Eminescu, organizate de ICR din Chişinău

–      Ce manifestări va organiza ICR Chişinău cu ocazia zilei de naştere a lui Mihai Eminescu, 15 ianuarie 2011?

Profesorul de literatură română clasică Iulian Costache s-a pornit într-un periplu moldovenesc. El îşi începe călătoria la Cernăuţi, trece pe la Botoşani, apoi vine la Bălţi şi la Chişinău şi îşi termină parcursul la Humuleşti. Este un adevărat drum iniţiatic, de la Eminescu la Creangă. Iulian Costache este de altfel un moldovean, din Piatra Neamţ. Aceasta este patria lui, deşi s-a adaptat foarte bine la Bucureşti. El este şi autorul unui admirabil volum de istorie literară dedicat unor întrebări simple, la care nu s-a răspuns până acum cu erudiţia şi acribia ştiinţifică a lui Iulian Costache: cum a devenit Mihai Eminescu celebru, cum şi de când l-au perceput românii ca mare poet, apoi ca cel mai mare al limbii române?

Astfel Iulian Costache va susţine o conferinţă „Eminescu – de la integrala editării la istoria receptării”pe data de 17 ianuarie la Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi, ora 09.40, şi alta la Chişinău – „Eminescu şi harta simbolică a canonului” – ora 16.00, în cadrul Ateneului de cultură şi spiritualitate română „Moldova”, găzduit de Biblioteca Naţională.

Aş profita de ocazie pentru a mai anunţa două evenimente pe 24 ianuarie. Întâi, conferinţa domnului Theodor Paleologu, cu titlulul incitant Cine a făcut Unirea?, care va avea loc la ora 11.00 în Sala Rectoratului Universităţii de Stat din Chişinău, apoi spectacolul performance susținut de artistul Mircea Nicolae „Noi trebuie să murim”, care va avea loc luni, 24 ianuarie, la ora 20.00, la Teatrul Spălătorie din str. Mihai Eminescu 72, Chișinău.

(Continuare în numărul următor)

Interviu realizat de Irina Nechit

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)