Cătălin Dorian Florescu şi România germană

„România noastră fusese dintotdeauna germană”

(Cătălin Dorian Florescu)

Născut la Timişoara în 1967 şi stabilit la Zurich în 1982, Cătălin Dorian Florescu este un scriitor german care a studiat psihologia şi a lucrat un timp ca psihoterapeut. Câteva romane i-au fost distinse cu premii din partea Fundaţiei Elveţiene „Schiller”, a Academiei din Bayern şi a oraşului Zurich. Romanul „Iacob se hotărăşte să iubească” (Polirom, 2012, trad. M. Bărbulescu) s-a vândut în peste 50 de mii de exemplare (normele pieţei occidentale consideră ca limită inferioară a unui best-seller un număr de 100 de mii de exemplare vândute în decurs de câteva luni de la apariţia ediţiei originare) şi a fost distins cu premiul Cartea Anului 2011 în Elveţia. La editura „Polirom” din Iaşi au mai apărut romanele lui C.D. Florescu traduse în română „Vremea minunilor” (2005), „Drumul scurt spre casă” (2006) şi „Maseurul orb” (2007).

Şvabii dunăreni, al doilea val de colonişti

Deşi proveneau din diferite regiuni de pe malul stâng al Rinului (Elveţia, Alsacia, Lorena, Luxemburg, Palatinat) şi din Austria, francezii şi germanii romano-catolici care, în secolul XVIII, au fost înregistraţi şi îmbarcaţi în oraşul şvab Ulm, prima oprire în drumul spre Banat, au fost numiţi „şvabi”.

Cătălin Dorian Florescu se inspiră în această operă literară din istoria colonizării şvabilor în Banat. Personajul ce intră primul în scenă vine, simbolic, de la Bocşa, localitate unde au sosit primii colonişti puşi de administraţia austriacă să se ocupe cu exploatarea minereului de cupru şi de fier. Dintre cele trei valuri de colonizări din secolul XVIII, valul al doilea, „terezian”, al dezrădăcinaţilor „ademeniţi de împărăteasă”, formează laitmotivul ce concurează cu tema dezrădăcinării prin trimitere pe front cu armata lui Hitler şi a dezrădăcinării prin deportare de către comuniştii sovietici care ocupaseră România. Ultimul episod a determinat minoritatea etnică numită „şvabi” din Banat să se întoarcă pe locurile natale, cu tot cu clopotul care le-a însoţit odiseea din Est.

Saga despre Au(O)bertini a lui C.D. Florescu se ţine pe câteva personaje feminine, care împrumută numele lor unor bărbaţi aflaţi în căutare de pământ şi gospodărie. Frederic şi Iakob sunt legaţi de începutul (1772) satului loren Triebswetter din Banat şi exodul şvabilor (anii 50 ai secolului XX).

Frederick este primul Obertin care ajunge în Banat, după o călătorie pe Dunăre cu nava mică ce se numea, ca şi şvabii, „swabenzillen”. Citind paginile despre călătoria lui senzaţională din secolul XVIII, o comparam cu fuga din ţară a basarabenilor din secolul XXI, unii dintre ei dispăruţi pe drum, prin munţi şi pe ape. Odiseea basarabeană conţine un element nou: dispariţia şi recuperarea dificilă a tinerelor femei traficate.

„De când existăm noi, Obertinii, catastrofele fac parte din viaţa noastră”, aşa sfârşesc poveştile bunicului din roman, poveşti care fac parte din copilăria lui Iacob, personajul narator născut în secolul XX, în România întregită. Respect mare pentru memorie în această comunitate de şvabi. Grijă mare ca cei colonizaţi să nu fie contaminaţi de luteranism: „Luther este diavolul” pare a fi parola celor plecaţi în Est. Pedepse grele pentru imoralitate, deşi sarea romanului o constituie acţiunile enigmaticului Iakob, cel care violează atât de firesc spaţiul privat al şvabilor din Triebswetter şi femeile care l-ar putea ajuta să devină un ţăran înstărit. Şochează decizia lui de a-l da, de două ori, pe mâna ruşilor spre deportare pe fiul legitim şi a-l salva de deportare în Transnistria pe fiul nelegitim, apărut din relaţia extraconjugală cu o ţigancă şi convertit la comunism imediat după venirea sovieticilor.

Portretul lui Stalin, în locul portretului lui Hitler

Paginile din roman despre Transnistria din timpul celui de-al Doilea Război Mondial vor să descrie „iadul” ţiganilor, făcând trimitere la un martor ocular care, chipurile, l-a văzut acolo. Ridicarea singurului ţigan din sat – Ramina – este în schimb comentată de şvabi ca o măsură dreaptă. O confirmă şi comportamentul Raminei, personaj care exploatează fără ezitare mila creştină în timp ce păstrează în cocioabă cantităţi mari de aur, ca şi soţul ei, bulibaşa ajuns un om de rând.

În unele episoade, nici atitudinea de dispreţ a coloniştilor din satul Triebswetter faţă de sârbi şi români nu este ascunsă, ca şi aderenţa majorităţii şvabilor la politica lui Hitler. România lor este autarhic germană: limba română o învaţă la şcoala din sat doar românii şi sărbii. Când la Timişoara se aud „Katiuşele”, şvabii ascund portretul lui Hitler şi-l pun la vedere pe cel al lui Stalin; se pregătesc să fie de acum înainte români, iar Iakob cel tare este gata să intre în partidul comunist pentru a-şi salva gospodăria. Moartea bunicului şi a Elsei, ultimii Obertini, precedă evenimentul cunoscut – strămutarea în Bărăgan a şvabilor care nu s-au repatriat. Tot ce scrie autorul despre condiţiile de deportare în vagonul destinat vitelor ne este deja cunoscut din memoriile basarabenilor deportaţilor în Siberia.

Degeaba cred Obertinii că tragedia este numai a lor. Figura tragică a preotului romano-catolic Schulz le eclipsează pe toate celelalte. El are în roman misiunea preşedinţilor de selsovet, care, în satele noastre, făceau listele celor ce urmau să fie ridicaţi. Un contrast aproape involuntar face preotul ortodox Pamfile, spălătorul de oase ale martirilor. Toate aceste figuri sunt atât de expresive, încât o ecranizare a romanului ar avea mare succes.

Nina Negru

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

The following two tabs change content below.