“Cărţile mele exprimă trăiri paroxistice”

Interviu cu scriitorul Emilian Galaicu-Paun, Premiul pentru proză pe 2011 al Uniunii Scriitorilor din Moldova

Ce ţi se întâmplă după apariţia romanului “Ţesut viu. 10 x 10”? Te simţi eliberat de el? Ai scăpat de o povară?

Am trudit atât de mult la acest roman – 14 ani efectiv, plus alți câțiva în care l-am purtat cu mine, ca pe-o cocoașă/ca pe-un marsupiu (la alegere) oricunde m-aș fi dus (între paranteze fie spus, sunt niște pagini, în cap. 6, redactate încă la Moscova, prin 1987) –, încât nici vorbă de despărțire. Din contră, abia de-acum înainte sunt legat à jamais de această carte, a cărei povară (uneori, strivitoare) doar crește în timp. Întâi, pentru că nu ai cum scăpa de scrierea cea mai personală (în niciun caz autobiografică – departe de așa ceva!), unde fiecare frază e și un segment and; apoi, nici nu se face să-i întorci spatele, din mers, unei lucrări de curând apărute – nici măcar premierea romanului de către USM & nominalizarea lui la premiile USR nu au reușit să taie, odată pentru totdeauna, cordonul ombilical ce ne leagă. Și știi de ce? Pentru că, în bună tradiție de uz personal, va exista o a doua ediție, revăzută și mult adăugită (vorba lui Emil Brumaru) – iar dacă și aia nu mă va mulțumi pe deplin, și o a treia, a patra etc., etc, pâna la ediția definitivă. Nu că aș fi un perfecționist (și sunt!) incurabil, dar dintre toate lucrările mele, romanul Ţesut viu. 10 x 10 constituie chiar mărturia nu atât a unei vocații literare (în acest sens, volumele mele de poezie sunt – vorba vine – mai grăitoare!), cât umane.   

Unii critici şi comentatori literari au afirmat, cu diverse ocazii, că tu scrii de fapt aceeaşi carte, doar că revii cu noi completări, cizelând-o în permanenţă. Cât de supărat ai fost când s-a spus despre tine că te ocupi de reciclarea propriilor texte?

Este adevărat, însăși scrierea începe pentru mine prin… rescriere – și nu doar a propriilor texte, ci și a literaturii lumii (au dreptate criticii care au întrevăzut în Ţesut viu. 10 x 10 o replică la Ulice, dar și la În căutarea timpului pierdut, dovadă că-n cartierul nostru a mai apărut un cititor al lui Proust!); totuși nu cred că se poate vorbi de reciclarea acestora, mai degrabă aș merge pe ideea de palimpsest continuu, unde fiecare strat nu se așterne peste celălat, ci crește din acesta. Este, dacă vrei, principiul celor 7 vaci slabe care le-au mâncat pe cele 7 vaci grase, iar acum dau seama despre asta! La o lectură atentă însă, nu se poate să nu observi că Cel bătut îl duce pe Cel nebătut – Yin Time – Arme grăitoare formează de fapt o trilogie pe cât de unitară ca univers, pe atât de individualizată ca scriitură la fiecare palier: regretatul Marin Mincu vorbea de poeta vates în cazul Cel-ui bătut…; toți criticii la unison au apreciat erotismul bine temperat caligrafic al Yin Time-lor; iar mai încoace Al. Cistelecan, Ion Pop ș.a. constată o schimbre de registru, prin sublimarea erosului și a vates-ului,  în Arme… Într-un cuvânt, se poate spune că poetul e unul-în-trei-fețe (Levitații deasupra hăului abia dacă formează un soi de Limb al trilogiei). Or, acum sunt într-o căutare febrilă a feții ascunse…

Nu te-am văzut mâniat, furios. Cum reuşeşti să ai mereu o expresie agreabilă a feţei?

De fapt, uneori am explozii (lăuntrice!) de furie, în lanț, fiind o fire emotivă – peste poate, ar adăuga unii. Sigur, încerc să-mi canalizez excesul de sentimente într-o albia ceva mai controlabilă – scrisul, de pildă, unde temperamentul meu vulcnic se răcorește, până devine… zăcământ geologic! Eu “zac” (adică bolesc, ca să fac o trimitere subtilă la Blaga) în scris, asta e! Poate de aceea nici Arme-le grăitoare, nici mai cu seamă Țesut viu. 10 x 10 nu-s tocmai agreabile la citit – expresii ale unor trăiri paroxistice, acestea te pot speria pe alocuri, nu și agresa. Pe când autorul, ei bine, caută să-și apropie semenii, nu să-i îndepărteze…

Practici un fel de ascetism pentru a te menţine în bună formă literară? Literatura e o credinţă pentru tine? Sau e libertatea de a fi eretic, din când în când?

E și credință, și erezie – totul este să te consacri trup și suflet acestei nici nu cauze, religii. Cât despre ascetism, aș zice că, din contră, mă dedau unor orgii de cititor insațiabil, devorând biblioteci & literaturi ca un stră-strănepot al lui Pantagruel. Să contribuie acestea la menținerea formei sau este vorba și de un metabolism lăuntric care nu-mi permite să “fac burtă” din cărțile devorate?! Bineînțeles se pot deduce preferințele mele în materie de poezie sau de proză, totuși modelele nu iau fața autorului – recognoscibil după un singur vers/două-trei fraze. Și dacă tot vorbim în termini de credință, aș pomeni mai degrabă de sciziune (alias, Reformă) decât de erezie: botezat în biserica oficială (citește: realist-socialistă), la un moment dat m-am ridicat împotriva autorității papale, făurindu-mi o credință fără intermediari, pe care nu încerc s-o impun nimănui – după cum avea să observe peste ani Al. Cistelecan într-o cronică la Levitații… (“…în sufletul ortodox al lui Em. G.-P. zace un protestant…”).

Cât de riscant e să scrii texte autobiografice? Cum reacţionează cei vizaţi în “Ţesut viu. 10 x 10”?

Orice text e într-o măsură mai mare sau mai mică autobiografic, totul e să-l citești printr-o grilă adecvată! Or, a ceti Ţesut viu. 10 x 10 în regim de “roman de familie” e nu doar contraproductiv, ci și greșit – cel mult se poate vorbi (și a făcut-o, primul, Mircea V. Ciobanu într-n studiu doct publicat în Sud-Est cultural) despre o “autobiografie colectivă”, în trei generații, a “neamului nevoii”. Aș zice chiar, un autoportret de grup, cu câteva figuri ridicate la putere de simbol (în niciun caz însă trase după niște originale recognoscibile, după cum se insinuează – până și cel mai umil personaj, …n, este unul compozit!). Nu-i mai puțin adevărat însă că faptele descrise în roman au avut loc, dar ele nu mi s-au întâmplat doar mie, ci și unor cunoștințe & conoștințe de-ale cunoștințelor mele: știind că scriu la un roman, mai multă lume îmi povestea tot felul de istorii – le sunt profund recunoscător tuturor celor care au îmbogățit astfel ozorul pânzei mele epice. Cât despre risc, scrierea unui haiku nu comport o mai mică responsabilitate…

O să mai faci pânze epice întinse?

Sună ca o întrebare retorică post-corecțională: ai să mai faci?!! Ei bine, mărturisesc că mi-aș dori, din toată inima – mă și gândesc la un roman de o cu totul altă factură, unul mai degrabă “de idei”, totul e să și-l pot scrie. Nu spun mai mult, de frică să nu-l sperii – sau, cine știe, să nu mă sperii chiar eu: fiindcă borna kilometrică de la care pornesc ar fi chiar… Jocul cu mărgele de sticlă, de Hermann Hesse. Și sigur că-mi doresc să merg muuult mai departe…

De ce eşti împotriva frazei scurte? De ce nu foloseşti fraze scurte în scrisul tău?

Nu-s omul-replică; prefer de departe serpentinele pentru a ajunge în vârful muntelui, la pas, și nu funiculorul, lăsându-mă transportat. Cum nu scriu în stare de extaz (hélas! nu sunt un iluminat), fraza desfășurată îmi permite să văd pe unde calc și totodată să prind din mers perspectiva de ansambu. Sigur, mâna de poet își spune și ea cuvântul – or, lirica mea se lățește pe orizontală “cât cuprinzi cu ochii”, eu scriind nu atât cărți, ci hărți de poezie. Ar trebui probabil să am o altfel de geografice lăuntrică, una mai fragmentată, ca să pot scrie scurt. Dar va mai fi oare, atunci, la fel de recognoscibilă scriitura mea?! E un răspuns, nu o întrebare…

Ai mărturisit într-un interviu că scrii despre “neamul nevoii”, un neam pe cât de chinuit, pe atât de prefăcut. Ce cărţi moderne despre neam îţi plac în mod deosebit?

Voi cita o singură carte, una de mare valoare – Hronicul Găinarilor, de Aureliu Busuioc, primul roman al unui autor contemporan intrat (de son vivant!) în colecția Cartier clasic.

Premiul pentru proză acordat de Uniunea Scriitorilor din Moldova pentru romanul “Ţesut viu. 10 x 10” este un jalon în biografia ta?

Ca să fiu sincer, m-a uimit decizia juriului – acum doi ani, o carte mult mai cuminte, Arme grăitoare, Cartier, 2009, era picată pe motiv că ar fi prea… decoltată! Dar și m-a bucurat, romanul primind 7 voturi din 7. În acest sens, nu atât premiul USM, cât scrierea propriu-zisă constituie un jalon; acum, și în ochii celorlalți (fiindcă, în ce mă privește, am știut de la bun început să va fi o carte de etapă pentru mine – sau nu va fi deloc).

Avem nevoie de o reabilitare a epicului? Ce se poate face pentru ca în Basarabia să apară mai multe cărţi de proză?

Ce-ar fi să începem cu reabilitarea omului de litere?! Sau, și mai radical, ce-ar fi ca omul de litere să se reabiliteze în proprii săi ochi, devenind un om de cuvânt?!! De fapt, nu cantitatea romanelor tipărite anual, ci saltul calitativ al unora dintre acestea ar urma să redimensioneze piața de carte – nu mă refer la cea locală, ci la una panromânească. Constantin Stere, în interbelic, și Paul Goma, în anii 60-70, au făcut-o; noi de ce nu am fi în stare?!!

A dialogat Irina Nechit

Fotografie de Alexandru Bîtcă

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)