Cartea poeziei 2011

În pofida criticilor care vor urma mai jos, Cartea Poeziei 2011 (Editura ARC, 2011, 272 pag.) este un eveniment editorial care merită aplecare asupra-i. Întâmplarea face să mi se fi păstrat în bibliotecă ultimul volum din serialul tradiţional, cel al Cărţii Poeziei 1987. Pe lângă acela, ediţia de azi arată ca un somptuos (adevărat – eclectic şi asamblat bizar) palat din strada Frumoasa, alăturat unei case de tip sovietic, coşcovite, incolore şi efemere (i se scutură, rebele, filele).

Mircea V. CIOBANU

Dacă e să fiu sincer, argumentul-îndemnul lui Arcadie Suceveanu din prefaţa volumului: „să reanimăm o frumoasă tradiţie” nu m-a convins. Or, în acelaşi text, preşedintele US ne spune că „vechile strategii de promovare a artei cuvântului nu mai ţin pasul cu realitatea”. În acest caz, nu înţeleg de ce era nevoie de a reanima „un act cultural încetăţenit la noi de mai multe decenii”, dar care ţine, evident, de vechile strategii.  Pe de altă parte, nici atunci, nici acum, nu pot dezlega misteriosul principiu de alcătuire a cărţii, nici scopul editării acesteia.

Am putea presupune că cititorul abia aşteaptă o carte în care să fie prezentaţi egal toţi poeţii „legitimaţi” cumva, indiferent de stil şi de calitatea scrisului (cuvântul de ordine ar fi „kolhoz”). Atunci însă, chiar acest virtual interes de a-i vedea pe toţi grămadă trebuie pus în capul argumentului. Dar poate că adevăratul scop e ca fiecare poet să aibă un exemplar de carte în care este prezent el, dar şi ceilalţi colegi de breaslă? Încă un volum făcut de dragul autorilor?

Mai plauzibil mi se pare principiul legat de Ziua Poeziei de pe timpuri şi poate de Primăvara Poeţilor de azi. Adică, să ne închipuim că fiecare poet, „recunoscut” ca atare de instanţa pe nume Uniunea Scriitorilor, este invitat să citească „ce doreşte el”, în limitele a două pagini de carte. Şi fiecare vine cu acest grupaj la bustul lui Eminescu. Explicând altfel: fiecare „poet”, pentru aceeaşi sărbătoare literară, era invitat să dea un poem sau un grupaj pentru Literatura şi arta, Moldova Socialistă sau Tinerimea Moldovei. Nimic condamnabil în asta, eu doar încerc să ghicesc principiul.

De altfel, chiar dacă acesta este criteriul: prezenţa la festinul comun cu mâncarea preferată (pentru a-i servi pe toţi cu ce crezi tu că ai mai bun) îmi aminteşte de o mai veche polemică de a întocmi antologiile. Când editasem volumul de poezie în colecţia Literatura din Basarabia în secolul XX, toate reproşurile se reduceau cam la astea: trebuia să-i includem în volum pe toţi poeţii care au acest „statut” şi „să consultăm autorii” ca să includem textele pe care le-ar fi dorit aceştia.

De altfel, ceva din principiul de alcătuire al Cărţii poeziei 2011 îl regăsim în antologia Poeţi din Basarabia alcătuită de Adrian Dinu Rachieru: majoritatea sunt prezenţi cu poeme alese chiar de ei, poeţii antologaţi. Consecinţa (şi într-un caz, şi în altul) e satisfacţia poeţilor că au intrat cu ceea ce le place chiar lor şi… deruta cititorului de a pluti într-un mediu eterogen, eclectic, în care amatorismul îşi dă mâna cu profesionismul şi arta cu kitsch-ul. Un fel de carte a slobozeniei poetice (Alex Ştefănescu, la lansarea antologiei lui Rachieru spunea de neaşteptata reacţie  a poetului în sfârşit, antologat: bine, bine, eu sunt, şi e corect, dar ce caută aici toţi ceilalţi?). Nimic rău în asta, dar mă gândesc că nu strica deloc să se explice limpede (pentru cititor) chiar acest principiu al frăţiei de o zi a tuturor iubitorilor de poezie.

Unii poeţi nu au acceptat invitaţia. Lucrurile fiind, din mai multe motive, confuze, este interesantă lista absenţilor: Vasile Gârneţ şi Nicolae Dabija, Horia Hristov şi Iulian Filip, Valeriu Matei şi Ana Rapcea, dar şi alţii, odată ce principiul „de selecţie” era agenda Uniunii Scriitorilor. Din câte înţeleg eu, unul dintre obiectivele pe care şi le-a propus alcătuitorul ei, Nicolae Popa, era unul nobil şi profund ecumenic: să adune sub o copertă cele două tabere încă beligerante, după schisma produsă la Uniune de soldaţii frontului invizibil al fostului preşedinte (în numele acestei „solidarităţi”, mulţi autori, inclusiv, subsemnatul, au acceptat prezenţa, fără pretenţia de a vedea toată lista).

Dar ecumenismul se răsfrângea şi asupra celeilalte dihotomii, vechi de când poezia: artă sau impostură. Alăturările forţate ale unor poeţi şi ale unor amatori erau „fireşti” în antologiile gen Poeţii Moldovei Sovietice, nu însă şi acum. De altfel, la cuprinsul cărţii nu vom găsi titlurile poemelor, ci doar numele poeţilor, ceea ce confirmă indirect lipsa unui entuziasm al autorului la lectura „materiei” prezentate. În acest sens, poate că şi titlul cărţii ar fi trebuit să fie: Cartea poeţilor 2011?

Ar fi nedrept să spun că nimic nu mi-a plăcut în această carte. Dimpotrivă! Citite separat, unele poeme mi-au amintit de existenţa unor poeţi buni, retraşi, de care cam uitasem, pe care chiar am avut plăcerea de a-i redescoperi. E vorba de „rarii” Mihail Ion Ciubotaru, Marcela Benea, Andrei Ţurcanu, de rarisimii (retraşi în alte circuite-reţele spirituale şi sociale) Lorina Bălteanu, Iulian Fruntaşu şi Ştefan (acum: Savatie) Baştovoi. Întotdeauna, aşadar: şi aici, buni Aureliu Busuioc, Vasile Romanciuc, Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Popa, Grigore Chiper, Irina Nechit, Nicolae Leahu, cărora li se alătură deja tot mai sigur Liliana Armaşu, Margareta Curtescu, Aurelia Borzin. Iar cum fiecare antologie vine şi cu micile ei descoperiri, mi-a plăcut versul inteligent al lui Marcel Gherman şi cursivitatea fluid-aeriană a foarte tinerei Cătălina Bălan. Mai puţin inspirată mi s-a părut selecţia unor texte deja publicate în cărţi, or, prin titlu, antologia promitea un recital de poezie recentă, de altfel, poate singurul argument cu adevărat justificator al intenţiei editoriale (cu condiţia că ar fi fost respectat).

A fost interesant să-i văd sub aceeaşi copertă pe Vasile Galaicu şi pe Emilian Galaicu-Păun, pe Diana Iepure şi pe Cătălina Bălan (mama şi fiica) sau dinastia poetică Nicolae Popa, Irina Nechit şi Daria Vlas, pe fraţii Vakulovski. Revelaţii mi-au produs texte poetice venind de pe diferite paliere generaţioniste. M-aş opri la mai multe secvenţe, dar ele au prea puţin în comun cu volumul propriu-zis, eterogen şi greu evaluabil în ansamblu.

Care ar fi soluţia în cazul în care ideea va fi reluată? Sincer, nu ştiu. Ştiu că există forme mai eficiente de a prezenta un an poetic. Claudiu Komartin şi Radu Vancu au editat un volum la editura Tracus Arte, Cele mai frumoase poeme din 2010.

Textele au fost selectate din volumele apărute în acel an şi din revistele literare (au intrat şi câţiva poeţi basarabeni). Numărul total de autori incluşi e foarte mic (raportat la întreaga literatură română). Nu a fost făcut pentru autori. În schimb, orice cititor (exigent!), deschizând cartea la orice pagină, va avea o revelaţie. Iată soluţia pe care… nu o propun, dar pe care o accept cu plăcere oricând!

Cartea Poeziei merită deschisă, răsfoită, pe alocuri citită atent. Fie şi pentru a combate opiniile înşirate mai sus.

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău