Cartea noastră fundamentală

 Orice autor visează să-şi scrie cartea vieţii, cea care va face gaură-n cerul Parnasului. Orice neam aşteaptă de la scriitorii săi de frunte o carte fundamentală, care ar răzbuna vicisitudinile istoriei  în cel mai plastic mod posibil. Care vor fi fiind cărţile emblematice pentru noi? Iliada, Eneida, Mahabharata noastră. Cu ghilgameşii şi cu hectorii noştri.

 

Cei mai mulţi visează o epopee eroică. Personajul principal să fie, deopotrivă, martir şi erou. Uitând că aceste ipostaze sunt forme diferite de sacrificiu: martirul (biserica îi mai zice mucenic), un tip contemplativ, pătimeşte pentru convingerile sale; eroul este omul acţiunii (adesea, fără scrupule morale), care atacă duşmanii. Reali, dacă e un erou tragic; imaginari, dacă e unul comic. Imposibil ca aceste ipostaze să se regăsească într-un singur om. Nu poţi fi şi Isus, şi Baraba. Dar autorii noştri nu vor decât absolutul. Personajul – o struţocămilă – trebuie să suporte chinuri; apoi să se arunce sub vreun tanc nemţesc; să se ridice şi, scuturându-se de praf, să se ia la piept cu un anchetator NKVD-ist; iar pasager – să salveze un copil şi un paraşutist englez. Pentru aceşti autori, o carte a neamului e de neînchipuit fără temerarii lui bărbaţi.

 

Dar cartea poate fi şi alta. Una fără eroizarea trecutului, fără înfierarea duşmanului extern (cel mai adesea, noi înşine ne-am fost duşmanul). O carte care nu ne-ar menaja. Cu adevăruri incomode, afectând sentimentele de mândrie naţională. Cartea care ar povesti fără să ne tolereze laşitatea şi găinăriile. Aruncând măştile de pe micile, dar ruşinoasele concesii pe care ni le-am permis în timpurile umilitoare.

 

În Jurnalul… său, I.D. Sârbu (îşi) pune întrebarea (retorică): istoria noastră nu e oare o suită de trădări făcute la momentul necesar? O idee similară o expune într-un interviu recent Răzvan Theodorescu, reiterând noţiunea de „mentalitate tranzacţională”. Pactul cu adversarul (cu Diavolul) este un semn al nostru, un stigmat. Un roman despre conformistul de meserie, despre eternele tranzacţii ale conştiinţei, nu ar fi tipic pentru noi?

 

Bineînţeles, scriitorii fiind diferiţi, există variante. Să zicem, versiunea kafkiană. Povestea despre omul mic strivit de sistem. Tirania sistemului şi individul care nu contează în acest mecanism infernal. Or, cel mai adesea, tăvălugul istoriei a avut configuraţia unui enorm aparat birocratic care a turtit, indiferent, destine. Martirajul de suprafaţă, cel zgomotos, cel de pe eşafod, a fost crâncen, dar rarisim.

 

În contrapunct, având în vedere că deviza noastră nescrisă este „noi muncim, nu gândim”, am putea avea ca definitoriu un roman minimalist, cu oameni care îşi caută de treabă. Care nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât alţii (decât cei din marile metropole sau din marile imperii). Oameni săpând liniştit în galeriile furnicarului care le este pavăză, mijloc de existenţă şi scop final, în definitiv.

 

În fine, de ce nu l-am avea ca reprezentativ pe vreun brav soldat Švejk? Chemaţi să slujim armate şi regimuri diferite, ostile unele altora, pentru a supravieţui, nu am ales întotdeauna să ne facem serviciul exemplar, ci… ne-am mai şi eschivat, am mai chiulit de la orele de istorie trăită. Pentru a supravieţui. Dar şi din lene. Din indiferenţă. Din lipsa unui interes şi a unei vocaţii.

 

Gândul meu final, la încheierea unei liste care mi se părea la început veselă, este trist: poate că istoria lumii ne lasă mereu pe tuşă din cauza că noi ne-am eschivat de la a o trăi plenar?  Plecându-ne capul, tupilându-ne, lăsând hoardele străine să treacă peste noi, de multe ori, am uitat să ne mai şi ridicăm din praful, uneori salvator, al anonimatului. Şi au trecut pe lângă noi vremurile glorioase ale umanităţii, fără să le vedem, fără să ne vadă…

 

 Mircea V. Ciobanu