Cartea lui Ion Moraru, o cupă plină cu lacrimi și sânge

 

Ion Moraru, fost deținut politic, autorul trilogiei ”Pustiirea. Treptele infernului. Fata cu miros de busuioc”

„Citind această carte, ai impresia că ții în mâini tăciuni aprinși sau o cupă plină cu lacrimi și sânge”

Doar în comuna Mândâc, județul Bălți, au fost persecutaţi în anii 40–50 de regimul bolșevic peste 160 de bărbați, femei, copii. Lista acestor victime ale stalinismului o găsim în trilogia „Pustiirea. Treptele infernului. Fata cu miros de busuioc” de Ion Moraru, ediția a III-a, apărută la Editura „Flux” în 2011, cu susținerea Fundației pentru Democrație Creștină.

„Între deportați și deținuți politici deosebire mare nu era. Toți eram dăngăluiți cu două cuvinte: „Vraghi naroda!”, spune autorul în această carte pe care, citind-o, ai impresia că ții în mâini tăciuni aprinși sau o cupă plină cu lacrimi și sânge.

Nașterea unui copil într-un vagon de vite

În unul din episoadele cărții aflăm despre nașterea unui copil într-un vagon de vite, în drum spre Siberia (iulie 1949). O femeie i-a pișcat buricul cu dinții și i l-a legat cu ața cruciuliței de la gât. Alți oameni au rupt „rufe vechi mai molcăluțe”, făcând pelinci pentru nou-născut. În vagon mișunau păduchii, era mizerie, duhoare, zăpușeală, doar la o ferestruică cu grilaj puteai lua o gură de aer curat.

Totuși, deportații au atârnat pe peretele vagonului o icoană și rosteau în limba română, prin întuneric, „Preasfânta născătoare de Dumnezeu”, „Tatăl Nostru”, „Împărate Ceresc”, „Crezul”. O durere fără margini răzbate dintre paginile cărții lui Ion Moraru, însă ajunge până la noi și forța de rezistență a celor chinuiți și decimați pe nedrept.

Dacă nu am citi cărți precum e cea semnată de Ion Moraru, nu am înțelege nimic din ce li s-a întâmplat buneilor, părinților noștri și din ce ni se întâmplă nouă acum. Manualele de istorie sunt adeseori neputincioase în fața adevăratelor încercări prin care au trecut și mai trec basarabenii. Doar povestirile celor care au văzut cu ochii lor satele pustiite de așa-zisa „postavkă” și au simțit pe pielea lor loviturile enkavediștilor ne pot ajuta să ne dăm seama de cruzimea regimului de ocupație sovietic.

Tinerii din „Sabia dreptății”, torturați de bolșevici

Istoviți de foamete, lipsuri, umilință, deznaționalizare, de minciunile răspândite în mase de către puterea sovietică, sub forma unor „ukaz”-uri și „prikaz”-uri absurde, cei mai curajoși dintre cetățenii RSS Moldovenești au încercat să se revolte. Urmând exemplul organizației „Arcașii lui Ștefan”, tinerii din satele de pe Cubolta, și anume Mândâc, Slănina, Șuri, Chetrosu și din Gara Drochia s-au reunit în 1947 într-o organizație de rezistență națională numită „Sabia dreptății”.

Obiectivele lor erau difuzarea foilor volante, expedierea scrisorilor sfidătoare pe adresa instituțiilor de stat, stabilirea contactelor cu arcașii nearestați” ș.a. Evident că „scrisorile sfidătoare” către Stalin și către Uniunea Scriitorilor, cea mai mincinoasă dintre instituțiile de propagandă sovietică, au ajuns la NKVD. Inevitabil, toți cei care făceau parte din „Sabia dreptății” au fost arestați în mai 1950.

Într-o noapte de duminică spre luni „tâlharii” au năvălit și în casa părintească a lui Ion Moraru, conducătorul organizației „Sabia dreptății” (născut în 1929). Mama flăcăului de 21 de ani a început să țipe, iar „musafirii nepoftiți” i-au legat gura cu un șervet. „Mamă, nu răcni, aceștia- s cei care arestează și ridică lumea!”, a strigat Ion. „A urmat o lovitură în ceafă și în spate, apoi un răcnet „molciat!”, iar peretele m-a lovit atât de dureros, încât a început să-mi picure sânge din nas”, scrie peste ani Ion Moraru, povestind și despre torturile din închisoarea de la Chișinău, despre condamnarea sa la zece ani de privațiune de libertate, iar a unor colegi – la 25 de ani de privațiune de libertate ce trebuiau să fie urmați de încă zece ani de exil „în regiunile îndepărtate ale URSS”.

Aflăm în continuare despre „migrația” sa și a camarazilor din „Sabia dreptății” prin lagărele Dubrovka, Maikaduk, Ekibastuz, Spassk, Aktas, toate acestea fiind componente ale odiosului sistem „Osobostroghi rejim Karlag”.

Ion Moraru: „Toți eram dăngăluiți cu două cuvinte: ‘Vraghi naroda!’”

Dar să revenim la descrierea percheziției din casa lui Ion Moraru. Un colonel, niște ofițeri și soldați, căutând armament în locuința sărăcăcioasă, au spart cu un ciocan plita și cuptorul: „Odaia s-a umplut toată de cenușă, ei s-au murdărit de funingine, căpătând astfel chipul adevărat al satanei”.

Dar cum arătau oamenii supuși represaliilor comuniste?

„Fața lor era galbenă-pământie, ochii duși în fundul capului și la adierea vântului, se clătinau în același ritm cu pomii”, scrie Ion Moraru.

Împărțită în capitole, cartea se citește ușor și totodată foarte greu – e o lectură antrenantă datorită limbajului curgător, colorat, de o naturalețe și autenticitate năucitoare, dar e și dificil să parcurgi paginile încărcate de suferință, de duhul rece al morții, de conștiința faptului că oamenilor deportaţi încă nu li s-a făcut dreptate și că ne paște și azi pericolul de a deveni victime ale unor puteri malefice care se ascund în spatele unor „jocuri” politice.

Irina Nechit

 

 

 

 

 

The following two tabs change content below.