Cartea inutilă // RUPEREA RÂNDURILOR

Un profesor povestea cum îşi „recomandase” cartea studenţilor săi. Pentru ca „invitaţia la lectură” să fie mai convingătoare, universitarul le-a spus că, dacă vor veni la examen cu cartea cumpărată, vor beneficia şi de un autograf (citeşte: două autografe, unul în matricolă!). Drumul studenţilor spre aula în care se producea examenul a trecut, aşadar, pe la librăria din hol (mai puţin prin sala de lectură). Toţi au luat examenul şi fiecare student s-a ales cu autograf pe exemplarul cumpărat. Ieşind însă de la examen, profesorul şi-a găsit cărţile aruncate sub uşă!

După acest caz, el nu şi-a mai recomandat vreodată cărţile studenţilor săi. Dar fenomenul, cu variaţiuni, mai persistă. Cei care îşi vor cărţile tipărite, le mai vor şi cumpărate, citite, plasate în biblioteci. Se vor incluşi în programe şi în manualele şcolare. Vor ca la spectacolele după piesele lor să fie aduşi copii încolonaţi doi câte doi, să li se facă publicitate. Iar onorariul să li se pară un fel de apreciere a talentului. Există şi versiunea „modestă” a poveştii. „Scriitorul” nu vrea onorariu. El vrea „doar” ca opera să-i fie tipărită şi distribuită cât mai multor cititori. Şi se miră că nimeni nu este interesat să-i tipărească volumul (dovadă triplă a talentului său, muncii şi generozităţii).

De regulă, editorii au o dilemă: să facă o carte care să placă autorului, ori una care să placă cititorului. Doar la prima vedere e una şi aceeaşi. Cea care vrea să placă autorului vine din dorinţa acestuia de a-şi vedea „un nume adunat pe-o carte”, nume dublat de o fotografie color şi de un CV impozant. Cartea trebuie să aibă prefaţa unei somităţi şi referinţe (necritice). Hârtia să fie strălucitoare, iar în interior să fie un compartiment de album de familie. Bine, pot să lipsească unele detalii, dar esenţialul se păstrează: în centrul cărţii este autorul, cu personalitatea lui, care – crede el – chiar prin această carte se impune. Cartea pe care o vrea autorul, cititorul nu o aşteaptă. Cu excepţia rudelor şi a prietenilor, care vor dori volumul „ca cadou”. Nu pentru a o citi, ci pentru a o arăta oaspeţilor: această carte a scris-o prietenul / ruda şi ne-a dat-o cu autograf.

Cartea care vrea să placă cititorului e alta. Ea este exact cât este. Nimic în plus. Ca o doamnă care se respectă, ea este egală cu sine şi nu dezamăgeşte. Fardul lipseşte sau este aplicat discret, cu măsură. Ea luminează din interior, nu străluceşte pe deasupra. Cartea pe care o vrea cititorul porneşte chiar de la dorinţa cititorului de a o avea. Şi abia apoi este scrisă şi tipărită.

Cartea nesolicitată e – deductiv, dacă vreţi – inutilă. Păcat de hârtie şi vopsea tipografică, păcat de copacii tăiaţi, dar nu jeliţi această „carte”! Puteţi să puneţi pe ea cratiţa cu cartofi ori să acoperiţi cu ea urciorul cu vin (sau pe cel cu chişleag, să nu intre muştele). Să nu credeţi că faceţi un sacrilegiu, pentru că această carte e doar o imitaţie. O copie nereuşită, o caricatură.

E un sacrilegiu că s-a tipărit (şi că i s-au mai şi cerut cuiva bani pentru asta: studenţilor, subalternilor ori… statului). Or, se mai întâmplă ca nişte instanţe (i)responsabile să decidă asupra tipăririi unor astfel de surogate din banii contribuabilului. Am văzut într-o listă de achiziţii a Ministerului Culturii (sic!) multe titluri de carte inutilă. E dublu grav: cărţi nesolicitate de nimeni au fost tipărite în tiraje mari pe banii „statului”. Iar fiindcă nu au fost cumpărate, vor fi achiziţionate – din aceiaşi bani ai austerului nostru buget! – pentru a fi repartizate în bibliotecile publice. Unde vor aduna praf şi le vor roade şoarecii.

Iar cititorul va căuta, disperat, în bibliotecă, nişte cărţi cu adevărat necesare. Pentru care însă nu au ajuns bani în buget. Şi copaci în pădure.

Mircea V. CIOBANU