Cartea ca diversiune necesară

O carte trebuie să cutremure înţelesurile lumii, să le facă să vibreze. Cărţile cu adevărat bune, în istoria omenirii, chiar asta au făcut. Dacă nu deranjează, dacă nu surprinde, dacă nu pune în mişcare mintea şi inima, cartea degeaba e scrisă. Cărţile bune sunt cele care sperie până şi pe autor.

Marile cărţi ale omenirii au fost, în cvasitotalitatea lor, deranjante. În pofida acestui deranj, a interdicţiilor şi a persecutărilor la care au fost supuşi autorii, aceste cărţi au intrat în patrimoniul cultural al lumii, au devenit modele. Dimpotrivă, multe cărţi care au făcut fum la apariţie, s-au dovedit a fi efemeride, intrând în istorie ca ciudăţenii amatoriste.

Dacă punem pe tapet cărţile care intră în ceea ce Harold Bloom numeşte canonul literar şi îi suprapunem lista cărţilor care au fost cândva interzise, obţinem o suprapunere perfectă. Şi asta nu se referă numai la cărţile de scandal semnate de marchizul de Sade, de Boccaccio sau Maupassant, ci la o listă mult mai impunătoare, în care intră Biblia, Coranul, lucrările lui Goethe şi Stendhal, Flaubert şi Tolstoi, Dostoievski şi Kafka, Pasternak şi Vonnegut, Celine şi Kundera, Salinger şi Mark Twain, Rabelais şi Voltaire, Nabokov şi Bulgakov, Dickens şi Thomas Mann, Ionesco şi Orwell, Ismail Kadare şi Orhan Pamuk…

O carte care copiază realităţile în formula în care le văd toţi, o carte care se pliază perfect pe orizontul de aşteptare al vulgului şi al potentaţilor zilei (indivizi ce nu doresc decât perpetuarea stării în care în lume e „ordine”), o carte care nu combate o altă carte, ci doar o repetă, o carte care doar dă din cap afirmativ spuselor altor cărţi, o carte mimetică şi fără personalitate degeaba e scrisă! Vă amintiţi de califul care ar fi poruncit arderea cărţilor Bibliotecii din Alexandria, cu argumentul: dacă ele spun aceleaşi lucruri ca şi Coranul, ele sunt inutile, dacă ele spun altceva, ele sunt dăunătoare? Ei bine, nu sunt de acord cu arderea cărţilor (oricare ar fi ele!), dar logica primei părţi a „silogismului” e limpede. De fapt, califul făcea o primă clasificare a cărţilor: ele sunt fie mimetice, fie eretice în raport cu scrierile anterioare. Cărţile mimetice, cărţile-plagiat, cărţile-pleonasme sunt inutile. Ei bine, califul avea dreptatea sa şi în privinţa celorlalte, or el apăra ordinea necesară liniştii. Apropo, e vorba de o legendă, lucrurile în acest sens fiind încă şi mai triste: biblioteca a fost distrusă şi arsă definitiv la ordinul împăratului (creştin!) Theodosius.

Cărţile chiar sunt create pentru a nelinişti, pentru a pune întrebări, pentru a provoca inima şi spiritul, să nu lâncezească. Şi pentru a perpetua exerciţiul sclipitor al inteligenţei şi talentului. Testul e simplu. Comparativ cu toate cărţile apărute până la ea, noua ediţie trebuie să fie o interpretare a celor anterioare, a canonului preexistent (adică, să fie o scriere apocrifă), ori să fie o replică, o sfidare, o combatere a cărţilor precedente (adică, o erezie, mai mare sau mai mică).

Selectez câteva titluri dintr-o listă de cărţi celebre, care au fost interzise, cel puţin o dată, din varii motive: 1001 nopţi; Ars amatoria; Candide; Decameronul; Arhipeleagul Gulag; Doctor Jivago; Ferma animalelor; 1984; Fructele mâniei; Pe frontul de Vest, nimic nou; Abatorul cinci; Oliver Twist; Roşu şi negru; Suferinţele tânărului Werther; Doamna Bovary; Lolita; Tropicul Cancerului; Ulise;  Aventurile lui Huckleberry Finn; De veghe în lanul de secară; Fahrenheit 451; Litera stacojie; Povestiri din Canterbury; Zbor deasupra unui cuib de cuci

Lansându-ţi cartea, trebuie să-(ţi!) aduci dovada că este alta decât cele de până la ea, că a deranjat pe cineva, că există un cineva care a vrut măcar o dată s-o ardă pe rug. Altfel… va fi aşa, o cărţulie. Nişte foi cusute grămadă.

Autorul trebuie să dea seama pentru carte. Nu subvenţii şi onorarii trebuie să pretindă, ci să plătească o taxă ecologică pentru copacii sacrificaţi în dauna cantităţii de oxigen şi pentru impurificarea noosferei. Este gata scriitorul să plătească această taxă? Este gata să meargă pe rug pentru carte? Este gata, cel puţin, să suporte supliciile la care îl va supune criticul, când va iniţia testarea impurităţilor şi dezintoxicarea organismului textual? Atunci nu are decât să persevereze!

Voia boierilor, dacă cineva insistă să scrie o carte searbădă. Dar cititorul care sunt eu este în drept să solicite doar apocrife şi erezii literare, rugând, în toate celelalte cazuri: nu deranjaţi!

Mircea V. CIOBANU

The following two tabs change content below.