Cârja şi coşu’, prietenii lu’ moşu’ // OAMENI BUNI

De 73 de ani, confecţionează obiecte din lozie

Mefodie Buruiană este un meşter iscusit din satul Bravicea, r. Călăraşi, care împleteşte lozie din clasa întâi, iar acum, ajuns la vârsta de 80 de ani, pasiunea sa de a face panere şi coşuri din ramuri de lozie este şi mai mare. „Stăteam toată ziua pe imaşuri jucându-mă cu fete şi băieţi, dar coşul din mână tot nu-l lăsam. Uneori le amăgeam pe fete cu câte un paneraş şi astfel ele aveau grijă de animalele de care trebuia să am grijă eu”, îşi aminteşte de copilăria sa braviceanul.

Viorica Ursachi, stagiară

În jur sunt atâtea lucruri care pentru unii par banale, iar pentru alţii ieşite din comun! Sunt, de exemplu, oameni care pot rupe sau îndoi un mănunchi de ramuri de lozie, fără a şti de ce au făcut-o, şi oameni care modelează aceste ramuri din necesitatea de a-şi alimenta existenţa – material şi artistic. Anume din ultima categorie face parte şi eroul nostru.

Crucea stă la bază

De la adunatul loziei şi până la confecţionarea unui paner, moş Mifodi urmează fiecare pas cu multă minuţiozitate şi interes, în dorinţa de a realiza azi ceva mai bun decât ieri. Punctul de la care porneşte împletirea unui coş „este crucea care stă la bază”, ne spune moş Mifodi, iar acest simbol este dovada că sădeşte credinţă în tot ceea ce face.

Curtea sa e ca un muzeu de artă populară în care sunt adunate obiecte de tot felul, la prima vedere inutile, dar pentru el toate au valoare pentru că fiecare din ele are o istorie. Coşuri mai mari sau mai mici sunt aproape peste tot, răsar zi de zi ca ciupercile după ploaie. Se desparte de multe coşuri toamna, când vine vremea culesului, oamenii din sat îl cunosc şi cumpără de la el panere cu un preţ simbolic de până la 30 de lei.

200 de mii de coşuri din lozie

Are multe solicitări din partea doritorilor de a cumpăra coşuri, de aceea, încă din iarnă, împleteşte panere ca până la culesul viţei-de-vie numărul de panere solicitat de fiecare om să fie gata. Într-o zi poate împleti până la şapte coşuri, în funcţie de mărimea acestora, astfel, pe parcursul întregii sale vieţi a împletit peste 200 de mii de coşuri din lozie, sădind în fiecare din ele câte o sămânţă din sufletul său. Urmând firul vieţii sale, moş Mifodi relatează zâmbind despre pasiunea sa de a face coşuri, iar tonul pe care-l dă acestei poveşti este uimitor. „Tatăl meu n-a fost meşter. Am învăţat singur să împletesc, nu mi-a arătat nimeni cum se face o împletitură, şi mai cu seamă nimeni nu m-a ajutat să fac un coş”, începe să-şi depene viaţa moş Mifodi.

„Fiind copil, mergeam des cu animalele pe păşune, acolo găseam mănunchiuri de păpurică din care făceam pălării, paneraşe. Pe atunci făceam pălării de pai, cum au artiştii, acum nu mai fac, am uitat modelul de împletitură şi-mi pare foarte rău. Am continuat să fac coşuri, lucru care-mi este tare drag. Începând cu clasa întâi, am tot făcut panere până am mers la armată. După armată, m-am căsătorit şi am reluat împletitul coşurilor, la început împleteam doar pentru familia mea, după care am făcut şi pentru sovhoz sute de coşuri”, povesteşte meşterul.

Din clasa întâi, cu lozia în braţe

După moartea soţiei sale, şi-a adus panerele mai aproape, făcându-şi din veranda casei un atelier spaţios, cu mai multă lumină. Acolo îşi petrece cea mai mare parte a timpului, printre ramuri de lozie şi coşuri. Are cinci copii, dar, cu părere de rău, niciunul dintre ei n-a moştenit talentul bătrânului tată care a semănat panere prin tot satul. Se mândreşte cu copiii săi, toţi au carte şi un loc în societate. Îi pare rău că sunt departe de el, dar se mulţumeşte cu faptul că-l vizitează des şi-i umplu inima de bucurie.

Îşi aduce aminte cu nostalgie de anii copilăriei şi adolescenţei pe care i-a petrecut în mijlocul panerelor de lozie. „Stăteam toată ziua pe imaşuri jucându-mă cu fete şi băieţi, dar coşul din mână tot nu-l lăsam. Uneori le amăgeam pe fete cu câte un paneraş şi astfel ele aveau grijă de animalele de care trebuia să am grijă eu.” Blândeţea cu care povesteşte momente interesante legate de panerele sale, răsfoind filă cu filă viaţa pe care o preţuieşte, cu toate greutăţile şi lipsurile ei, emană din chipul bătrânului şi răspândeşte bucurie. Rareori se întâmplă să fie trist, pentru că găseşte prilejuri de bucurie în tot ceea ce face.

La cei 80 de ani ai săi, bastonul este cel ce îi trădează vârsta, în ultimul timp au devenit foarte buni prieteni. Timpul îşi lasă amprenta şi pe chipul bătrânului Mefodie, dar el nu se întristează pentru că găseşte în coşuri tot de ce are nevoie. De fapt, se regăseşte pe sine.