„Caricaturistul nu poate tămădui, dar îţi arată boala”

Interviu cu Alex Dimitrov, caricaturist și fotograf

De 25 de ani, îşi exprimă revolta împotriva problemelor sociale, a corupţiei şi incompetenţei politicienilor prin intermediul acestui gen al artelor vizuale. Este vorba de cunoscutul caricaturist Alex Dimitrov, ale cărui lucrări sunt prezente în ultimii ani şi în paginile JURNALULUI de Chişinău. Cum vede domnia sa lucrurile în sfera politicului, cât de actuale sunt caricaturile sale politice realizate acum 10-20 de ani, sunt câteva întrebări la care a acceptat să ne răspundă caricaturistul.

– Stimate domnule Alex Dimitrov, cum aţi ajuns să faceţi caricatură?

Din copilărie îmi plăcea să desenez personaje comice, îmi plăceau mult desenele animate şi revistele pentru copii. Odată, am fost cu părinții la niște vecini, unde am găsit un teanc de reviste satirice „Chipăruş”. Mai cuminte copil nu ai fi găsit nicăieri în seara aceea, am stat frumușel în fotoliu și am frunzărit publicaţiile cu desene pe care încă nu le prea înțelegeam, dar mă fascinau. Mi-a plăcut mai ales rubrica marelui nostru caricaturist, Alexei Grabco, „Vecinii”.

Când învățam la școală, am frecventat o perioadă de timp un cerc de artă plastică, dar m-am plictisit repede deoarece doream să desenez situații comice, personaje haioase, nu natură moartă sau fragmente din arhitectura elină. Atunci încă nu înțelegeam că orice pictor, fie și caricaturist, trebuie să aibă o bază trainică de cunoștințe și să posede diferite tehnici grafice. Continuam să mâzgălesc caietele și manualele cu fel de fel de eroi din desenele animate populare.

Deși desenam mult, nu mă gândeam la cariera de caricaturist sau animator. Nu prea aveam încredere în propriile puteri și mă mulțumeam doar cu faptul că desenele mele stârneau hohote în rândul colegilor de clasă. Și chiar când învățam la facultate continuam să-i înveselesc pe colegii plictisiți de „comunism științific” și istoria PCUS. Totodată desenam caricaturi pentru gazeta de perete a Facultății de Filologie, unde învățam.

Odată, am ignorat o adunare comsomolistă și la următoarea mai că n-am fost dat afară din comsomol. Am declarat o vendetă necruțătoare pentru unii activiști comsomoliști – am început să desenez șarje satirice la adresa lor. Cel mai mult mă mira că erau băieți de la țară, care, probabil, voiau să se afirme. Și mare mi-a fost mirarea când, mai târziu, i-am văzut înregimentaţi în rândurile Frontului Popular. Cred că n-ar strica să facem și noi o lustrație – multe lucruri interesante am afla despre „eroii” noştri. Caricaturile mele la adresa acestor activiști-cameleoni erau atât de dure încât un coleg m-a sfătuit să nu le arăt în stânga şi în dreapta, deoarece în fiecare grupă erau informatori. Am avut noroc – nu am fost chemat niciodată să dau socoteală pentru ceea ce făceam.

Într-o zi, mi-am luat inima în dinţi şi am intrat la redacția revistei „Chipăruș”. Am oferit două desene care, spre surpriza mea, au fost publicate, deşi erau realizate cam stângaci și neprofesionist. Caricaturistul Valeriu Ionițoi mi-a dat o șansă. Ulterior am devenit prieteni foarte buni. Al doilea meu „naș” în caricatură a fost redactorul ziarului „Făclia”, Tudor Rusu, iar Nicolae Roșca mi-a propus primul meu contract profesionist de desenator.

– Cât de solicitată este caricatura în presa de la noi?

Paradoxal, acum, când la putere se află forțele „pro-democratice”, nu prea avem solicitări. Epoca „de aur” a fost în perioada guvernării PCRM, când eram permanent solicitat de diferite publicații, partide, ONG-uri. Atunci critica guvernării avea un suport nu numai moral, dar și material. Din păcate, acum unii ofertanţi se trezesc numai în ajunul alegerilor. Mie însă nu-mi place să fiu caricaturist la comandă.

– Aţi fost vreodată cenzurat?

Întotdeauna am avut redactori înțelepți și înțelegători. Toată „cenzura” se limita la o redactare stilistică mai corespunzătoare sensului caricaturii, cu care eram de acord. Totuși odată un redactor foarte cunoscut, când examina caricatura propusă de mine, a dat zâmbind din cap și mi-a zis: „Măi Alex, da’ rău mai ești!”. Dar oare există caricaturiști blânzi? Oare există caricatură delicată și… autocenzurată? În orice caz, și caricaturistul trebuie să țină cont de o anumită etică. Niciodată nu aş accepta să ajung un caricaturist de buzunar.

– Cum calificaţi acest gen: caricatura politică?

Nu cred că sunt cea mai indicată persoană care să dea o noţiune acestui gen de caricatură. Pot spune doar că, pentru mine, caricatura politică este o formă de protest, arăt publicului nedreptățile pe care le comite clasa politică. Caricaturistul nu poate tămădui, însă el constată maladia și pune diagnoza fenomenului negativ.

– Se atestă şi în breasla pictorilor caricaturişti din R. Moldova oameni loiali unui partid anume?

Cu vreo 15 ani în urmă, am avut așa o breaslă – Asociația caricaturiștilor din Moldova, ceva mai târziu – Clubul caricaturiștilor. Aspirațiile nobile ale acestor organizații au fost susținute de mai multe ONG-uri – CJI, Transparency International Moldova, care au organizat o serie de concursuri și expoziții de caricatură. Existența acestor organizaţii necesită însă nu numai suport moral, ci și material.

Cât priveşte partizanatul politic, pot spune că și caricaturiștii au tot dreptul la unele simpatii și antipatii politice. Dar, din câte știu, în R. Moldova nu există niciun caricaturist care ar face caricaturi la comanda unui partid. Personal, consider că pictorul caricaturist trebuie să fie echidistant, numai aşa poate realiza o lucrare obiectivă și critică.

– Cine dintre politicieni vă inspiră în mod special?

Toţi au fost vizaţi în caricaturile mele – Voronin, de la care a început dezmăţul şi plânge puşcăria după el, Lucinschi, Diacov, Urechean, Ghimpu, Chirtoacă, Filat şi toţi ceilalţi.

– Multe articole de analiză politică publicate în JURNAL de Chişinău acum 20 de ani sunt actuale şi azi. Dar caricaturile realizate acum două decenii mai sunt actuale?

Într-o seară, am hotărât să-mi revăd caricaturile politice de la sfârșitul anilor 90 încoace. De multe din ele am și uitat deja. Am urmărit prin intermediul caricaturilor mele dinamica tristă a involuării politice și m-am îngrozit. Uneori pufneam în râs ca un spectator „proaspăt”, dar, zău, râdeam printre lacrimi. Multe probleme nu numai că au rămas actuale – ele s-au agravat! De ce? Cred că maladia noastră este inoperabilă. Lăcomia care se manifestă prin corupție și hoție crește tot mai mult și mai mult. Acești indivizi, aşa-numiţii politicieni, oare nu înțeleg că fenomenul este fatal şi macină societatea noastră aidoma unei celule de cancer, care ştie numai să consume, nu să şi producă?

– La ce proiecte lucraţi în prezent? Planificaţi să ne invitaţi la o expoziţie dedicată celor 25 de ani de caricatură marca Alex Dimitrov?

În prezent, colaborez cu Asociația Presei Independente cu care realizăm un set de comicsuri vizând anticorupția politică. Este un proiect foarte interesant, creativ și util nu numai pentru alegători, dar și pentru cei care vor să se dedice politicii. Vrem să-i ajutăm pe tineri, unii din ei poate viitori politicieni, să înţeleagă că politica înseamnă să te consacri oamenilor, nu propriilor interese. Cât priveşte cei 25 de ani de activitate, încă nu m-am gândit să fac o expoziție amplă de caricatură. Însă pot să invit cititorii la expoziția anuală de fotografie artistică a Uniunii Artiștilor Fotografi din care fac parte și eu. Fotografia este un refugiu spiritual pentru mine, care mă ajută să uit pe un timp de problemele grave ale societății noastre. În cazul meu, caricatura este pentru intelect, fotografia artistică – pentru suflet. Dar asta e deja altă poveste…

Interviu realizat de Svetlana Corobceanu

The following two tabs change content below.
Svetlana Corobceanu

Svetlana Corobceanu