Cântecul rămâne cu ea!

Sofia Rotaru va vorbi peste timp tuturor, aşa cum vorbeşte şi azi, despre nobleţea spiritului uman

Cântecele Sofiei Rotaru au o indefinibilă iubire şi tandreţe în ele, o curgere ca a apei la vale, spre estuarele inimilor. A primit decoraţiile supreme ale Ucrainei, Basarabiei, Rusiei (România absentează…!), nenumărate premii la nivel european. Are reşedinţe la Moscova, la Ialta, la Baden-Baden, în Ucraina. Dar locuieşte în inimi, acesta-i templul pe care şi l-a construit, dintr-o cărămidărie rară a harului!

Glasul muzicii e fără trup şi de aceea se asimilează trupului care îl seamănă şi îl rodeşte. Un glas muzical pătruns în trup de cleştar în şi din care răzbate îngerul, al unei epoci şi deasupra ei, e glasul „Privighetoarei Bucovinei”, Sofia Rotaru. Ce fermecătoare cântăreaţă e ea, fiindu-i martori nu anii, ci o epocă, şi ce însingurată orfană ar fi dacă, uitând-o ţara rădăcinilor, nu ar avea-o fiică iubită Basarabia, Rusia, Ucraina, mame şi izvor al muzicii universale, praguri părinteşti ce-i sărută urmele şi-i ţin la subţiori dorurile!

Acasă, la Marşeniţa

Ar fi o energie în irosire căutarea explicaţiei, dar e prerogativa cronicii de muzică să depisteze o rece uitare în România, faţă de cântăreaţa pe care Europa o laurează. Zoriţi în tăceri, în părăsire şi neînţelegere, merg unul după altul artiştii români. România e un gol prag pentru stele şi un cer lacom pentru fruntea comerţului muzical.

Originile tatălui ei sunt găsite în vesela, harnica, buna Moldovă. Se pare că vine dintr-o familie care ar fi trăit cu fervoarea dragostei de cânt, la Buhuşi, o mică localitate orăşenească a judeţului Bacău. Această familie împuţinată şi împrăştiată azi, trăia cândva în bucurie, sub o pădure bătrână şi dumnezeită, ca o parte de rai, un loc lipit de Buhuşi, numit Leţcana. În ea aş fi cuprins şi eu, cel care scriu acum, dând în mod foarte afectat, cale liberă sufletului.

Aflu de la interpretul Fuego că a avut un spectacol la Marşeniţa şi a fost primit şi aşezat la masă de fraţii artistei, în satul ei natal. Fraţii Sofiei Rotaru sunt evocaţi în această poveste ca români cu suflet mare de român, cu mare măsură a ospitalităţii, preţuitori cu bucurie ai tradiţiilor româneşti, împrospătate şi nu pierdute în trecerea timpului. Fuego şi echipa lui artistică au fost primiţi în casa Sofiei Rotaru, de către fraţii ei, în felul proeminent al căldurii românesc-moldovenească. Moldova a trecut prin atâtea cotropiri, dar sufletul ei a rămas pur românesc, indiferent pe unde s-au trasat hotarele, într-un moment sau altul al istoriei.

După părerea celor care o cred originară din Buhuşi pe artistă, nechematele greutăţi ar fi împins familia Rotaru, de pădureni ai Leţcanei de lângă Buhuşi, fie spre fabrica de postav din oraş, fie spre toate zările, întru găsirea rostului vieţii fiecăruia. Mâinii destinului acestuia i se atribuie probabila plecare, apoi statornicire a tatălui Sofiei Rotaru, la Marşeniţa, raionul Noua Suliţă, regiunea Cernăuţi, din Ucraina.

Aici s-a născut, pe 7 august, Sofia, al doilea copil dintre cei şase (Zina, Lida, Sofia, Aurica, Eugen, Anatol), ai brigadierului silvic şi cântăreţului bisericesc din sat. „Am locuit într-o casă mică”, îşi aminteşte artista. „Ţin minte că dormeam patru într-un pat cu saltea de paie. Părinţii ne iubeau pe fiecare dintre noi şi ne învăţau doar de bine: să lucrăm şi să cântăm!”.

Originile tatălui ei sunt găsite în vesela, harnica, buna Moldovă. Se pare că vine dintr-o familie care ar fi trăit cu fervoarea dragostei de cânt, la Buhuşi, o mică localitate orăşenească a judeţului Bacău. Această familie împuţinată şi împrăştiată azi, trăia cândva în bucurie, sub o pădure bătrână şi dumnezeită, ca o parte de rai, un loc lipit de Buhuşi, numit Leţcana.

 

Era să-şi piardă cravata de pionier pentru că a cântat la strană

Şi acum, drumurile prăfoase din jurul Cernăuţiului îi simt urmele picioarelor desculţe, şi azi lumina însăşi se usucă de dor şi de iubire, pentru că Bucovina nu a avut şi nu va avea pe cine să îndrăgească mai mult. Şi azi, Sofia Rotaru e o sită a sufletului prin care trece glasul, separându-se ca aurul. Şi azi, pragul casei sale părinteşti e udat de roua amintirilor, şi azi trandafirul zâmbeşte la umbra ei, iar vântul stă şi tace să o asculte, şi nu are trup să o ridice, nici braţe să o strângă, numai aer să-i împrăştie părul, să-i lunece pe ochi, să i se mistuie pe gura ce izvorăşte un glas care-l întrece…!

Glasul ei s-a cristalizat în timpul copilăriei, era să-şi piardă cravata de pionier pentru că a cântat la strană, în corul bisericesc. „Dragostea de cântec şi dragostea de viaţă sunt pentru mine inseparabile. Sunt moştenire de la tata. Mama îmi povestea că atunci când începea tata să cânte, toţi se opreau din lucru ca să asculte. Avea o voce superbă”.

Împreună cu sora sa mai mare, Zina, a robotit de mică prin gospodărie, mergând chiar şi la piaţă cu vânzarea produselor agricole obţinute în gospodăria familiei. Cântecul, însă, a urmat-o, iar ea nu s-a lăsat de cântec în nicio împrejurare. „Când aveam o pauză de lucru, mă duceam în casă şi, pe ascunselea, ascultam radioul. Mi se reproşa că toţi lucrează, iar eu ascult muzică. Le răspundeam că într-o zi ei mă vor asculta pe mine. Şi aşa a fost!”, remarcă Sofia Rotaru.

Anatol, îngerul ei păzitor

Deopotrivă, coexistenţa în familie a fost indisolubilă şi afectivă. Are o familie minunată, cu fiul, nora şi nepoţii, dar fără soţul ei, Anatol Evdokimenko, a cărui viaţă a fost curmată pretimpuriu, din nefericire.

„”Cine te va lua de soţie?” îşi aminteşte Sofia Rotaru, întrebarea mamei sale. ”Numai muzică ai în cap!””. „Dar”, îşi continuă confesiunile, artista, „după cum s-a dovedit, cazul meu nu era unic. În acel timp, în Ural îşi îndeplinea serviciul militar un tânăr din Cernăuţi, Anatol Evdokimenko, şi el, numai cu muzică în cap. Odată i-a intrat în mână revista „Ucraina”, care avea pe copertă o poză a mea. Şi-a lipit acea copertă pe perete şi a început să mă caute. M-a găsit la Colegiul de muzică. M-a cucerit pe parcursul a doi ani, pot să spun că prin muzică. M-a invitat ca solistă la un ansamblu la care cânta la trompetă. M-a convins să cânt prima piesă de estradă, piesa ”Mama”. Astfel, Anatol a devenit îngerul meu păzitor. Înaintea nunţii, mama mi-a spus: ”Tu Sofie, gândeşte-te bine dacă te căsătoreşti! Este pe toată viaţa!…”. Avea dreptate.

Când s-a născut fiul nostru, Ruslan, Anatol l-a întâmpinat în zorii vieţii, cu orchestra. A strâns toţi muzicienii din oraş. La formarea ansamblului «Cervona Ruta», Anatol a devenit conducătorul. Îmi selecta piesele, mă înconjura cu dragoste şi respect. Mie îmi revenea doar să ies pe scenă şi să cant.

Am trăit împreună treizeci şi cinci de ani, şi cu fiecare an, el mă fascina tot mai mult. Mi-a fost a doua jumătate de la Dumnezeu. Iubitul meu, partenerul meu, învăţătorul meu. Apoi a încetat să mai existe. Eu am decis să părăsesc scena, dar m-a readus la viaţă şi muzică, dragostea pentru fiul meu Ruslan. El mi-a deschis o a doua respiraţie şi am urcat din nou pe scenă şi am cântat din nou.

“Sofia Rotaru este şi va rămâne întotdeauna între lampadarele cerului muzicii româneşti! O îndrăgesc Rusia, Ucraina, Basarabia (României nu i-a venit încă ziua când îşi va iubi şi preţui artiştii). O iubeşte familia ei, o iubesc şi preţuiesc admiratorii, prietenii din Europa întreagă. România ar trebui să o readucă prin cântecele ei înapoi acasă, pentru că suntem o ţară cu o avere spirituală risipită, fără Sofia Rotaru!”

„Toate piesele mele sunt doar despre dragoste”

Lumea s-a schimbat. M-am schimbat şi eu. Astăzi, ca niciodată, are nevoie lumea de dragoste. De aceea, ca şi cu patruzeci de ani în urmă, toate piesele mele sunt doar despre dragoste. Astăzi îmi dăruiesc dragostea vouă, prietenilor şi fanilor mei, fiului meu Ruslan, care îmi selectează acum piesele, şi nurorii mele Svetlana, care mi-a dăruit doi nepoţi minunaţi. În ei continuă viaţa mea, ei îmi vor duce iubirea mai departe. În nepoţii mei, Sofia şi Anatol!”.

Sofia Rotaru este şi va rămâne întotdeauna între lampadarele cerului muzicii româneşti! Azi, Sofia Rotaru e cântăreaţă pop, compozitoare pop-rock, producătoare, actriţă, scriitoare, manager, om de afaceri. O îndrăgesc Rusia, Ucraina, Basarabia (României nu i-a venit încă ziua când îşi va iubi şi preţui artiştii). O iubeşte familia ei, o iubesc şi preţuiesc admiratorii, prietenii din Europa întreagă, o admiră şi îi trimite felicitări în fiecare an, pe 7 august, la ziua ei, Vladimir Putin.

Mulţi români nu au descoperit-o, dar istoria plasează oamenii de valoare, fără ezitare şi omisiuni, în contextul cultural-artistic-istoric rezervat pe potriva strălucirii contribuţiei fiecăruia. România ar trebui să înceapă, măcar de azi încolo, să iubească mai mult cântecele ei, decât cântecele altora, iar în această ordine de idei, România ar trebui să o readucă prin cântecele ei înapoi acasă, pentru că suntem o ţară cu o avere spirituală risipită, fără Sofia Rotaru!

Aurel V. ZGHERAN