Cântecul Dragostei din Duminica Floriilor

I-a scris mai multe scrisori iubitei de la care nu a primit niciun răspuns. Nici nu avea cum să primească, deoarece tatăl ei a avut grijă ca scrisorile să nu ajungă la fiică-sa

happy-couple

Când vine Duminica Floriilor, Melaniei i se deschide înaintea ochilor întreaga lume a copilăriei cu tot farmecul ei de odinioară. Se vede din nou copila ponoarelor şi a pădurii, alergând în săptămâna Floriilor după mieluşei şi floricele sau „gospodina mamei”, schimbând pământul din ghiveciurile cu flori şi primenind grădina alături de surorile mai mari.

Rămâne de neuitat, pentru Melania, Duminica Floriilor anului 1967. Era elevă în clasa a cincea şi a plecat cu copiii din mahala la pădure, după viorele şi toporaşi. Sufletul ei de copil era plin de vorbele frumoase ale preotului, despre intrarea lui Iisus în Ierusalim, pe care le auzise la biserică. Primise sfânta împărtăşanie şi acest moment luminos îi dădea aripi, încât nici n-a observat când a făcut cale de vreo trei kilometri pe jos până la pădure. Cât ţinea pădurea, marginile ei erau pline de dediţe şi viorele. Vrăjiţi de frumuseţea florilor, copiii s-au apucat să culeagă de zor câte un bucheţel. Apoi fiecare a prins a căuta ghinzi printre frunzele uscate ca să vadă cine le va arunca mai departe. În timp ce se întreceau la aruncat, dinspre satul vecin s-a arătat o ceată de băieţi cu nişte beţe în spinare. Se jucau de-a războiul. Văzându-i pe aceşti copii prinşi de joc, au tăbărât asupra lor.

După viorele şi toporaşi

Unul din ei, cel mai ştrengar, Efimaş, s-a apropiat de Melania, a lovit-o uşurel cu piciorul, strigând la ea: „Să nu te mai văd după flori aici, în pădurea noastră!”. Iar după ce a mai tras-o şi de cosiţe, s-a aplecat, a cules câteva viorele şi i le-a întins: „Hai, nu mai plânge că nu-ţi stă bine. Eşti fată mare! Am glumit, poţi să vii după flori oricând vei dori”. Chiar dacă Efimaş vorbea pe un ton împăciuitor, bucuria din sufletul copilei se stinse. A plecat plângând de la pădure cu o amărăciune care o apăsa. O cuprinse o ameţeală neînţeleasă, încât atunci când mergea i se părea că merg şi copacii cu ea.

După acea întâmplare, Melania îl vedea deseori în vis pe neastâmpăratul şi poznaşul Efimaş. Mergea la pădure cu speranţa că îl va întâlni. Dar nu l-a mai întâlnit nici în Duminica Floriilor din primăvara următoare, nici în altele trei din anii următori. Surprizele însă vin atunci când te aştepţi mai puţin. În clasa a noua, la început de an şcolar, Melania a rămas uimită. Printre elevii veniţi din satul vecin la ei în clasă, era un băiat care semăna izbitor cu Efimaş. Când dirigintele a făcut apelul, Melania nu ştia ce să creadă. Profesorul l-a strigat Rotaru Efim şi i-a spus să ia loc în prima bancă. La recreaţie s-au privit întrebător, iar peste două zile Melania a primit un bileţel cu următorul conţinut: „De două zile te urmăresc şi nu ştiu ce să cred. Îmi aminteşti foarte mult de fetiţa pe care am lovit-o cu piciorul acum patru ani în pădure. Spune-mi ca să mă liniştesc, ai fost tu sau nu? Da sau nu, oricum scrie-mi. Efim”.

Pentru Melania nu mai exista niciun dubiu: băiatul pe care l-a văzut de atâtea ori în vis după acea Duminică de Florii îi devenise coleg de clasă. Numai că din copil neastâmpărat ce era se făcuse un băiat aşezat şi înţelept. Cu inima fremătând de emoţie şi cu bileţelul în buzunarul de la şorţ (accesoriu al uniformei şcolare sovietice), fetei îi venea să ţipe de bucurie. Ajunsă acasă, s-a dus în casa mare (salon), a mai citit bileţelul de câteva ori, apoi s-a aşezat şi a scris răspunsul: „Nu pot să-mi explic de ce, dar după întâmplarea din acea Duminică m-am gândit de foarte multe ori la tine. Eu eram cea pe care ai lovit-o, ai tras-o de cosiţe, apoi i-ai cules câteva viorele ca să o împaci. Sunt fericită că eşti în clasa noastră. Melania.”

Prinşi de o tainică întâmplare

Melania şi Efim încercau primii fiori de dragoste. Se întâlneau în taină ca nu cumva să afle profesorii şi părinţii. Făceau schimbul de bileţele prin cărţile şi caietele pe care şi le transmiteau reciproc. După serbările şcolare, Efim o petrecea numai până la puntea de peste pârâul ce despărţea satul în două părţi ca nu cumva să-i vadă tatăl ei.

Dar clipele fericite nu le poţi ascunde. Către sfârşitul anului şcolar, despre sincera lor poveste de dragoste ştiau toţi elevii din şcoală, aflaseră dirigintele şi părinţii Melaniei. Dirigintele a încercat chiar să încurajeze această relaţie, pentru că atât fata, cât şi băiatul erau cei mai buni la carte. Nicio manifestare nu trecea fără ei. Melania cânta frumos, compunea versuri, recita expresiv, iar Efim era un umorist neîntrecut. Era un farmec nespus în dragostea celor doi. Dar tatăl fetei s-a opus acestei iubiri, a zis că prietenia cu un băiat în anii de şcoală nu e bună, că încurcă la învăţătură. Pe de altă parte, omul se mângâia cu gândul că o va mărita după Victor cu care a fost botezată într-o apă. Victor era fiul celui mai bun prieten al tatălui fetei. Ca să-i facă pe plac celui pornit împotriva lui, Efim a plecat după terminarea clasei a noua la un colegiu. I-a scris mai multe scrisori iubitei de la care nu a primit niciun răspuns.

În mreaja dorurilor fără leac

Nici nu avea cum să primească, căci tatăl Melaniei a avut grijă ca scrisorile să nu ajungă la fiică-sa. Iar fata se usca de dor. Plângea pe ascuns, suspina. Trecuse un an de când biata copilă nu avea ştire ce face şi cum o duce dragul ei băiat. După absolvirea şcolii, cu inima plină de dor, a mers la facultate. Întorcându-se acasă în ziua în care a depus actele, l-a zărit pe Efim la autogară. „Efim!”, a strigat ea, acoperindu-şi faţa cu mâinile. „De ce plângi, Melanico?” „Tu nu ştii cât de mult am suferit de când ai plecat! De ce nu mi-ai scris măcar un cuvânt?”

Efim a cupris-o, i-a sărutat lacrimile de pe obraz şi i-a spus: „Eu sufăr şi acum. Ştii că am plecat din şcoală de dragul tău şi de amarul inimii mele. Ţi-am scris… Cum nu ţi-am scris? Dar tu nu ai vrut să-mi răspunzi”. Încet-încet, lucrurile s-au limpezit. Din acea zi nu a mai putut să-i despartă nimeni. Peste şapte ani după ce au făcut amândoi facultatea, Efim s-a înfăţişat în faţa părinţilor Melaniei ca să-i ceară mâna. Atunci, tatăl ei s-a apropiat, i-a întins mâna şi i-a zis: „Mă rog de mă iartă, măi băiete!”. Apoi către fiică: „Iartă-mă şi tu fetiţa mea, pentru tot răul ce ţi l-am făcut, pentru scrisorile nimicite!”.

Şi, punându-le mâna pe cap, le-a zis: „Dumnezeu să vă binecuvânteze!”. Lui Efim i-au dat lacrimile. S-a aplecat şi i-a sărutat mâna viitorului socru. De atunci au trecut 35 de ani. Pacea şi buna înţelegere a ţinut şi ţine loc în această familie, care şi-a zidit o casă, a crescut doi copii, a sădit o livadă şi a săpat o fântână. Florile le împodobesc grădina din primăvară până toamna târziu. Iar Duminica Floriilor coboară întotdeauna în casa lor cu un fior sărbătoresc şi un strop din cântecul dragostei, ce vine din acea duminică de neuitat din copilăria lor.

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce