VIDEO // Cântec de leagăn

Moldovenii deportați dincolo de râul Ciuna, siliți să muncească din greu la tăiat pădure, au construit un sat întreg, pe care rușii l-au botezat „Veseolii”

Maria Şendrea, 79 de ani. Foto: nadejda Roşcovanu

 Frăţiorul de câteva luni o ţinea numai o gură, mama îşi tot frământa sânul, dar nu putea face miracole, era și ea la fel de flămândă. Şi copiii mai mari o priveau cu lacrimi în ochi şi îi şopteau că le e foame. Mama îi cuprindea pe toți cu braţele-i blânde, încercând să le astupe ochii, să nu vadă cum mănâncă ceilalţi. Oamenii din vagon însă, s-au dovedit a fi Oameni, i-au ajutat să supravieţuiască în trenul blestemat care îi deporta în Siberia, acolo unde au fost lăsaţi în mijlocul sălbatic al taigalei.

Nadejda Roşcovanu

„Unii dintre deportaţi aveau şi mâţa cu ei, şi cleştele de la vatră pentru răscolit focul, şi mătura. Lor le-au dat voie să ia până la o tonă şi jumătate de bagaje, dar cei din sat care ne-au ridicat pe noi ne-au spus să nu luăm nimic cu noi, că vor fi aruncate oricum pe drum”, îmi povesteşte Maria Şendrea (Scurtu) trăirile familiei sale, deportate „pe vecie” în regiunea Irkutsk. Băştinaşi din satul Cruzeşti, „culacii” Ion și Anastasia Scurtu, împreună cu cei patru copii ai lor (cea mai mare fiică, Maria, avea zece ani), au fost deportați în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949. În acea noapte au fost „strămutate” mai multe familii din sat, dar nu toţi cruzeştenii au trecut prin calvarul foametei şi frigului prin care a trecut familia Scurtu, fiindcă nu toți au fost „ridicați” de aceiași oameni.

Soldatul rus le încărca bagajele, consăteanul le descărca

În Postul Mare, înainte de a fi „ridicaţi”, când le-a venit „predsedateliu” Gratie acasă ca să le ceară să plătească „zaiomul”, Ion Scurtu, tatăl Mariei, nu a vrut să plătească toate cele 500 de ruble, fiindcă avea de hrănit patru copii, apoi se apropia şi Sfintele Paşti şi trebuia să le cumpere micuţilor câte o haină nouă. I-a dat doar 300 de ruble, fapt ce l-a supărat rău pe Gratie, încât l-a ameninţat că o să-l ţină minte. Şi l-au ţinut minte, toată viaţa. „Când au venit să ne ridice, soldatul rus ne spunea: „Diadka, sobiraite veşci, skoro maşina priedet”” (nene, strângeţi-vă bagajele, degrabă vine maşina”), dar Gheorghe Gratie şi Mihail Lazarciuc, consătenii care ne păzeau, ne ziceau să nu luăm nimic, că or să fie toate aruncate pe drum!”, povesteşte Maria. Când a văzut că nu-şi fac bagajele, soldatul a început să care gavanoasele cu jumări din beci pentru ca familia Scurtu să le ia la drum. Cei doi consăteni însă le-au dus înapoi în beci. „Pot să uit ce am mâncat aseară, dar ce ne-au făcut aceşti oameni nu voi uita niciodată”, zice astăzi bătrâna, care, la o vârstă atât de mică, a avut nenorocul să treacă prin chinuri care i s-au întipărit în minte pentru totdeauna.

Au locuit într-un bordei

Au ajuns în regiunea Irkutsk după un drum lung şi dur, dar au supravieţuit datorită oamenilor din vagon care aveau de mâncare. Apoi, au fost duşi și lăsați în mijlocul taigalei, peste râul Ciuna, unde li s-a dat doar un topor, un ferăstrău şi un cort la trei familii. „Nenea Vanea Zlatov, care avea trei copii, Stiopa, Vanea şi Marusa, au reuşit şi au ocupat o cameră dintr-o baracă, dar noi, împreună cu moş Grigore Munteanu, care era din raionul Orhei, ne-am construit un bordei într-o râpă. Dumnezeu să-l ierte, acest bătrân cu soția sa ne-au ajutat să nu murim de foame acolo, fiindcă ei aveau luate de acasă şi pâine, şi brânză şi slănină”, îi pomenește Maria de bine pe cei care i-au salvat de la moarte.
Aflați în mijlocul taigalei, moldovenii deportați dincolo de râul Ciuna, care au fost siliți să muncească din greu la tăiat pădure, au construit un sat întreg, pe care rușii l-au botezat „Veseolii”, îmi povestește bătrâna. Timp de cinci ani, familia Scurtu a împărţit cu cei doi bătrâni Munteanu bordeiul strâmt construit în râpă, dar și pâinea, după care şi-au construit o casă din bârne, moşnegii rămânând să locuiască în bordei. „Tata era un om foarte înțelept, nu s-a speriat, s-a lăsat în voia Domnului zicând că, dacă El ne-a scăpat de foame în trenul blestemat, ne va scăpa și din mijlocul taigalei”, mărturisește Maria despre credința care i-a ajutat și le-a dat speranță în vremurile de cumpănă.

Au tot scris scrisori de grațiere

„Badea Timofei Crudu venea la mine şi mă tot sâcâia să scriem cerere la Chişinău, ca să ne dea drumul acasă. Mama îi zicea neîncrezătoare: „Ei, măi Timofei, doar ne-au spus că suntem pe vecie aici”. Maria a scris vreo şase scrisori la îndemnul acestui bătrân, pentru familia sa, dar şi pentru familia lui Timofei Crudu. Într-un sfârşit, în 1955, le-a venit răspuns că au fost lăsaţi la baştină. „Când am ieşit de la comenduire, femeile deportate care erau lângă magazinul de acolo au început să ne îmbrăţişeze şi să plângă, zicându-ne: “Voi plecaţi, dar noi o să putrezim aici”.”
Întorşi la baştină, acum cu două suflete mai mult, nu şi-au mai găsit lucrurile în gospodărie, iar casa lor era ocupată de nişte fini de-ai părinților. S-au oprit să locuiască la bunici. La câteva zile după ce-au ajuns la Cruzești, cinovnicii le-au bătut la poartă ca să-i oblige să se înscrie în colhoz. Maria, deşi visa şi ea să facă o şcoală, nu a mai apucat să-și împlinească visul, din cauza că erau ameninţaţi că vor fi trimişi înapoi dacă nu fac cerere în colhoz.
Toată viaţa sa, după ce s-a căsătorit, Maria Șendrea (Scurtu) își adormea copiii cu un cântec de leagăn despre un tren blestemat, despre o măicuță grijulie și lacrimile vărsate departe de casă, cântec pe care l-a numit „Cântecul durerii”. Ajunsă la vârsta de 79 de ani, bătrâna vine în fiecare an când sunt comemorate zilele deportărilor la monumentul din fața Gării Chișinău. De la an la an, aici se adună tot mai puține victime și martori ale ororilor regimului comunist.