Când zeii erau printre noi…

larisa tureaÎn memoria mea, ziua de 31 august, Ziua Limbii Române, este montată în continuarea Marii Adunări Naționale. Îmi amintesc râurile de oameni zorind spre centru, entuziasmul sincer, molipsitor al solilor de pe toate meleagurile româneşti, marea de tricoloruri fremătând în pragul Catedralei, energia colosală, răbufnind ca o explozie solară: și dacă astăzi copiii noștri fac studii la Paris, Londra, New York și Lisabona, e fiindcă atunci s-a deschis calea spre Europa, spre libertate spirituală.

Îmi amintesc zilele de rugăciune sub fereastra salonului de spital unde zăcea Dumitru Matcovschi; regizorul Ion Popescu-Gopo, filmând la Chișinău „Povestea lui Stan Pățitul”, vorbea despre cum știe istoria să facă dreptate: la 31 august 1944, trupele sovietice intraseră în București, iar după 45 de ani, în Basarabia sovietizată româna devine limbă oficială. Urmăream cu sufletul la gură, ca pe un film de acțiune, transmisiunile în direct din Sala Sovietului Suprem.

Relatările erau asemeni unor informații de pe front: fiecare buche din memorabilele acte ale Legislației lingvistice era obținută prin luptă neînduplecată, cu adevărat pe viață și pe moarte. Interfrontul și alți deputați, nu doar rusofoni, se făceau luntre și punte pentru a împiedica bunul mers al lucrărilor parlamentului, pentru a impune limba rusă ca „limbă de comunicare interetnică”, amenințau fățiș cu greve (care s-au și produs) și dezordini în masă. Era nevoie de multă înțelepciune, de o răbdare infinită pentru atingerea scopului final: repunerea în drepturile sale firești a limbii române… Atmosferă era tot mai tensionată, fiecare „nod” din textul nomenclatorului limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova trebuia studiat, dezlegat cu migală, ci nicidecum tăiat, ca în parabola antică, pentru a împiedica răzmerița și vărsarea de sânge…

Se născoceau tertipuri, se propunea implementarea unor litere stranii, a caracterelor specifice altor limbi, ticluindu-se astfel un soi de alfabet diferit de cel românesc… Zicea ucraineanul Ion Dumeniuc: cum să inventăm din nou roata, dacă există și funcționează deja? Avem alfabetul perfect: alfabetul limbii române! Eram o privilegiată: aprigii luptători pentru adoptarea Legii funcționării limbilor erau prietenii mei și ai revistei „Moldova” (atinsesem 100 000 exemplare în 1989!), creuzet plămăditor de românitate, demnitate și cultură naţională. La sărbătorile de pomină ale „Moldovei” (cu Alexandru Gromov, neîntrecut paharnic, și Anatol Ciocanu, poet de curte!) participau adesea, uniți în cuget și simțiri, Nicolae Sulac, Valentin Mândâcanu, Nicolae Mătcaș, dragul meu profesor Ion Dumeniuc; îi aveam autori pe Grigore Vieru, Lidia Istrati, Ion Vatamanu, Leonida Lari, Ion Borșevici, Anatol Ciobanu, Anatol Eremia, Nicolae Dabija, Andrei Vartic și Veniamin Apostol… Îmi răsună și acum în minte freamătul vocilor, muzica celestă, binecuvântată a acelor clipe când ne doream să fim, înainte de toate, „fiinţe libere într-o țară suverană”, lacrimile de bucurie când Legea a fost adoptată. Or, scria în veac, la 1540, Petru Rareș, „Dacă lucrul zăboveşte, trebuie să fim cu răbdare. […] Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce am fost, şi mai mult decât atâta”… Să Fim și mai mult decât atât! Doamne ajută!

Larisa Turea

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău