Când Stalin ţinea locul lui Dumnezeu

Interviu cu dr. Mariana S. Ţăranu, autoare a volumului „Scrisori către Stalin sau spovedaniile celor ocupaţi (1947–1953)”

 

taranu

Recent, la Biblioteca municipală „B.P. Hasdeu”, a fost lansat volumul „Scrisori către Stalin sau spovedaniile celor ocupaţi (1947–1953)” de Mariana S. Ţăranu. Demersul autoarei reprezintă o incursiune în perioada regimului stalinist prin intermediul unor surse până la ea neexplorate, şi anume scrisorile victimelor puterii sovietice. Cine sunt aceste victime? Cine sunt cei care îl numeau pe Stalin Dumnezeu? Sunt oamenii care au supravieţuit celor trei valuri de deportări, foametei, colectivizării, oamenii care nu mai aveau unde se ruga. Scrisorile lor sunt nişte strigăte disperate, pentru care călăul a devenit salvator. Mai jos vă propunem un interviu cu autoarea acestui volum, dr. Mariana S. Ţăranu, şi, ca să realizaţi mai profund supliciul acestor oameni, publicăm un răvaş către Stalin al unei femei disperate.

– Stimată Doamnă Ţăranu, de ce basarabenii îi scriau scrisori lui Stalin?

Lui Stalin i-au scris scrisori atât basarabenii, cât și transnistrenii – toți aveau același destin, trebuia să supraviețuiască unor timpuri oribile și nedrepte. Este vorba de perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial. O perioadă în care s-au succedat deportările, foametea şi alte crime macabre ale acestui regim odios. În plus, în momentul în care au fost lipsiţi de dreptul de a merge la biserică, au început să vadă în Stalin unicul lor salvator. Un fenomen care poate fi considerat drept rezultat al promovării intense a cultului personalităţii, acţiune precedată de o frică teribilă. Astfel, Stalin a ajuns să reprezinte adevărul suprem.
De exemplu, o familie ar fi putut să scrie până la patru scrisori, de exemplu, pentru faptul că membrii săi au fost deportaţi pe nedrept sau pentru că le-a fost confiscată abuziv casa. În susţinerea acestei familii ar fi putut să scrie 70–80 de locuitori ai satului. Deci, pe de o parte, constatăm un moment de solidaritate, iar pe de altă parte, oamenii credeau, după cum am menţionat mai sus, că Stalin este sursa adevărului absolut, de altfel, alta nici nu putea fi.

– Majoritatea scrisorilor conţin formule de politeţe extrem de umilitoare, cum ar fi: „Scuzaţi-ne, dar ne adresăm Dvs. ca unui tată…”, „Bună ziua, mare conducător şi învăţător şi tatăl nostru drag…”, „Conducătorului general al omenirii…”, „Scumpe Iosif Vissarionovici, Dvs. sunteţi părintele cel mai scump şi mai apropiat al milioanelor de oameni”, „Dragă învăţător”, „Prieten al poporului moldovenesc”, „Marelui, înaltului şi atotputernicului tovarăş Stalin”… Aţi putea să ne explicaţi aceste vorbe ditirambice?…

În unele cazuri, semnatarii s-au linguşit, iar în altele erau absolut sinceri. Un alineat–două din scrisori am putea să le calificăm drept enunţuri de serviciu, restul textului arată problema semnatarului, disperarea sa. După lectura a cinci-zece scrisori, se conturează clar ideea că puterea sovietică avea anumite succese, adecvate obiectivelor sale, însă semnatarii nu aveau nimic din aceste realizări anunţate de către regim cu surle şi trâmbiţe. Repet, aceste formule în care îl elogiau pe dictator erau simple formule de serviciu.

– Aţi putea realiza portretul semnatarului acestor scrisori?

Cei care îi trimiteau scrisori lui Stalin aveau între 13 şi 84 de ani. De obicei, erau oameni care aveau şcoala primară românească, cele patru clase. Din scrisori se observă clar, deşi erau scrise în limba rusă, că semnatarii aveau şcoală românească. Se ştie că, în perioada interbelică, zilele săptămânii se scriau cu majuscule, exact aşa scriau semnatarii acestor scrisori. În unele cazuri, textul scrisorilor era scris în limba rusă, iar semnăturile în grafie latină. Majoritatea semnatarilor sunt ţărani care aveau o anumită poziţie socială şi care, ca rezultat al „deschiaburirii”, şi-au pierdut acest statut social. Dacă aş spune că este vorba de oameni înstăriţi, ar fi incorect. Este vorba de oamenii care au supravieţuit valurilor de deportări, foametei, colectivizării. Sunt oameni care au suportat pe pielea lor calitatea de cetăţean sovietic. De asemenea, este ştiut faptul că schimbarea banilor pauperizează populaţia, trebuie să subliniez că, în această perioadă, banii au fost schimbaţi de trei ori!

– Aţi întâlnit intelectuali care au semnat asemenea scrisori?

Circa 40% din scrisori au fost semnate de intelectuali, 60% erau semnate de oameni care aveau patru clase. M-a impresionat foarte mult cazul preotului Onisim Budacov din comuna Băcioi, actualmente mun. Chişinău, unul dintre puţinii care au conştientizat situaţia în care s-a pomenit populaţia acestui teritoriu. Parohul prezintă multe date statistice corecte, demonstrând cine și cum a sărăcit locuitorii RSSM.

– Cred că mulţi dintre cititorii JURNALULUI ar dori să citească lucrarea Dvs. pentru a găsi în ea scrisorile bunicilor, rudelor sau consătenilor lor. Cum ar putea să o cumpere?

Începând cu luna decembrie, volumul va putea fi achiziționat în librăriile din Chișinău, dar și din republică. Eu voi depune efortul ca, până în martie 2015, volumul să ajungă în liceele din R. Moldova, astfel încât elevii să-l poată utiliza la orele de istorie națională.

Scrisoarea cetăţencei Costețchi Anastasia Antonovna din comuna Calfa, Anenii Noi:

Tovarăşului Stalin, Moscova, Kremlin

de la cetățeanca Costețchi Anastasia Antonovna
locuitoare a satului Calfa, raionul Bender [astăzi comuna Calfa, raionul Anenii Noi]

[înregistrată la 10 mai 1950]

Cerere
Vă rog, tov. Stalin, să primiți cererea mea. În anul 1949, la 6 iunie, din RSSM au fost ridicați chiaburii, iar eu, tov. Stalin, tot am fost numită chiabur. În ziua în care au fost ridicați, eu m-am dus să dau postavca de pâine la stat, am dus cu căruța 900 kg. Acasă erau doar copiii noştri, noi nu eram. Miliția i-a luat pe cei cinci copii fără noi. Noi ne-am dus imediat la miliție, dar eșalonul nostru plecase deja.
Tovarășe Stalin, acum pe mine nu mă primesc nici în casă, nici în colhoz, îmi spun că mă vor primi și în casă, și în colhozul nostru „Pobeda” când voi primi răspuns la scrisoarea pe care v-o adresez Dumneavoastră. Eu am șase copii inapți de muncă, pe al șaptelea l-am născut în anul 1949, la 28 septembrie. Cinci copii mi-au fost luați și eu am rămas fără copii. Mi-au luat tot și m-au dat afară din casă, acum eu sunt pe drumuri, nu am unde să lucrez, nu mă primesc în colhoz. Tov. Stalin, eu am plătit toate impozitele, am dat toate postăvcile la stat, iar în anul 1948 am dat la stat 11 tone de pâine. Noi nu am făcut politică, în timpul puterii sovietice, soțul meu a lucrat cinci ani la calea ferată. Pe mine m-au deschiaburit imediat și eu am ajuns acum într-o stare dezastruoasă cu doi copii. Vă rog, tov. Stalin, eliberați-i pe copiii mei care sunt mici și nu sunt apți de muncă și dați indicație ca să mă primească în colhozul „Pobeda”, care este colhozul nostru. Voi lucra cinstit așa cum am lucrat până acum.
Vă rog, tov. Stalin, să primiți cererea mea, să nu-mi refuzați rugămintea și dați-mi răspuns la cererea mea ca să mă primească în colhoz, eliberați-i pe cei cinci copii pe care i-au luat în Siberia.
Vă rog, tov. Iosif Vissarionovici Stalin, vă rog să nu-mi refuzați rugămintea.

În noaptea de 5 spre 6 iunie 1949 au fost ridicaţi copiii familiei Costeţchi: Gheorghe (n. 1932), Leonid (n. 1934), Varvara (n. 1936), Vera (n. 1939), Neonila (n. 1947) şi deportaţi în regiunea Tiumen. (Cartea memoriei…, Chișinău, Știința, 1999, Vol. I, pag. 148).

ANRM, F. 2848, Inv. 7, dos. 87, f. 227-228.