Când mă place, când mă urăşte

Am 18 ani şi nu ştiu ce să fac cu un tip. Dilema mea este legată de ce gândeşte el. Uneori mă place, după cum vorbeşte cu mine, după cum mă priveşte, iar uneori nu mă suportă sau nu ştiu exact ce să cred. În anumite zile nici măcar nu mă salută, se uită la mine cu o privire încruntată şi trece mai departe. Ne cunoaştem de aproximativ patru ani şi ieşim în oraş la aceeaşi masă, cu aceleaşi persoane.
De exemplu, într-o seară am început să vorbim, să dansăm şi să ne sărutăm. Se uita foarte ciudat la mine. Avea un zâmbet greu de descris pe faţă, unul care mi-a plăcut enorm. După seara aceea, mi-a spus că nu este genul care să se implice, însă eu ştiu prea bine că e tocmai contrariul. De curând, m-am întâlnit cu el, nu am vrut să mă uit la el, m-am făcut că nu l-am văzut. Nu mai suportam să mai treacă încă o dată pe lângă mine şi să nu-mi zică nimic. Sincer, nu ştiu ce să mai cred şi ce să fac. Am trei prieteni buni, care mi-au spus că e înnebunit după mine şi de asta nu are curajul să vorbească. Nu cred, pentru că şi în seara în care ne-am sărutat tot eu am făcut primul pas.
Ana S., or. Donduşeni
Cine le-a permis bărbaţilor să-şi atribuie atâtea drepturi?

Sunt o femeie de 26 de ani, cu studii superioare, o femeie gata să-şi poarte oricând de grijă. Nu sunt nici urâtă, nici proastă şi atunci de ce mi se întâmplă mie toate astea? Zilnic, sunt înjurată, maltratată şi discreditată de un om care, uneori, susţine că mă iubeşte. Din fata cea plină de viaţă m-am transformat într-o femeie bolnavă care tremură de câte ori se emoţionează. O să mă întrebaţi de ce nu plec de la el, de ce nu fug. Am fugit de nenumărate ori, însă de fiecare dată m-am întors. Asta pentru că la noi este o regulă: „Copiii au nevoie de tată”.
Mă întreb de multe ori: de ce la noi se permite aşa ceva? Cine le-a permis bărbaţilor să-şi atribuie atâtea drepturi?
Ştiu că sunt multe femei care se află într-o situaţie similară, însă majoritatea se sacrifică pentru o dragoste deja expirată. Sunt căsătorită de şapte ani, iar copiii mei îmi sunt lumina ochilor, pentru ei exist, pentru ei trăiesc.
Nu am scris pentru a cere mila cuiva, dar aş vrea ca femeile care se află într-o situaţie ca a mea să se răscoale şi, împreună, să le luăm unor bărbaţi acest statut şi să le atribuim ceea ce merită.
Cât e de greu să fii umilită de omul pe care ţi l-ai ales să trăieşti până la adânci bătrâneţi, de omul care îţi spune că te iubeşte. Cum poate un om să te iubească şi, în acelaşi timp, să se transforme în fiară gata oricând să te nimicească?
P.S. Rog să-mi publicaţi scrisoarea pentru ca unii bărbaţi să se regăsească în ea, iar femeile aflate în aceeaşi situaţie să ştie că mai există femei care le împărtăşesc soarta.
C.B., Călăraşi

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău