Când dragostea faţă de copii întrece măsura

IGNORANŢĂ // Ce trist e când cei dragi uită de tine

Copilăria Catincăi a fost tristă. Nu împlinise cinci anişori când fratele său mai mare a fost lovit de maşină. Din acea zi, peste casa lor s-a aşternut o durere nemărginită. Mama îşi vărsa în lacrimi tot sufletul, iar tata devenise tăcut şi absent la toate. O vară întreagă mama a avut un singur drum: casă–cimitir, apoi ani în şir ochii nu i s-au mai uscat.

Uitate parcă de cei care le-au dat viaţă, Catinca şi surioara ei, Veruţa, creşteau lipsite de căldura vieţii de familie. La şcoală erau retrase, aveau puţine prietene. Catincăi i-ar fi plăcut să vină şi în casa lor colegele de clasă, aşa cum veneau pe la alte colege, dar părinţii nu-i permiteau acest lucru. Mama le repeta mereu: „Noi suntem săraci şi nu trebuie să ştie satul cum trăim”.

E adevărat, după moartea fratelui, lucrul în această gospodărie nu sporea şi cu banii se descurcau destul de greu, dar în alte familii era şi mai greu. Numai că în ogrăzile acelor gospodari puteau să intre toţi copiii din mahala, pe când la ei, nu.

Vieţi separate

Aşa treceau zilele, una mai cenuşie decât alta. Părinţii de mult nu mai mâncau împreună, nu mai dormeau în acelaşi pat. De certat, nu se certau, dar ceva le învenina relaţiile până într-atât, încât mereu se fereau să dea ochii unul cu celălalt. Într-o zi, surorile au aflat cu tristeţe că părinţii au divorţat. Au împărţit averea şi le-au împărţit şi pe ele. Veruţa a plecat cu mama la bunica, la Cernăuţi, iar Catinca a rămas cu tata.

Această despărţire a provocat o nouă traumă în sufletul Catincăi, care avea atunci 11 ani. Fără a fi influenţată de cineva, ea s-a înverşunat şi a alungat din memorie orice gând legat de mama sa. O considera vinovată că n-a ştiut să menţină un cămin normal, că a lipsit-o de afecţiunea maternă de care toţi copiii au nevoie în perioada de creştere.

Un an mai târziu, tata s-a recăsătorit. Însă nici mama vitregă nu i-a putut oferi dragoste şi mângâiere în momentele de restrişte. Şi fata a crescut timidă, lipsită de încredere în sine şi rezervată faţă de toată lumea. De mama şi de sora sa n-a mai ştiut şi nici până în prezent nu ştie nimic.

Întâlnirea cu prinţul şi noua viaţă de familie

Studiile la colegiul pedagogic au trezit în sufletul Catincăi dragostea şi afecţiunea pentru copiii de la grădiniţă. Tot atunci i-a ieşit în cale prinţul – un tânăr profesor de la o şcoală din oraş. Leonid, căci aşa îi zicea flăcăului, i-a dat curajul de care Catinca avea nevoie. Uşor-uşor, fata s-a debarasat de complexe. Pe faţă i-a apărut zâmbetul, iar în ochi – strălucirea.

Peste doi ani, s-au căsătorit. Deşi nu a avut un model de cămin  în casa părintească, Catinca a învăţat repede cum să trăiască alături de soţ şi cum să-şi împartă responsabilităţile. Mariajul s-a făcut cu dreptul. Sufletul său tânăr, care a tânjit amar de vreme după vorbe de mângâiere, vorbe de dragoste, acum primea şi dăruia cu generozitate. Iar atunci când au venit pe lume Ionel şi Anişoara, tinerii părinţi aveau deja o mulţime de planuri pentru ei. Le-au dat nume de sfinţi ca să le fie bine.

Catinca citise undeva că dacă vrei să o ducă bine copiii tăi, trebuie să le pui nume de sfinţi. Aşa că i-au botezat cu aceste frumoase nume. Din start, şi-a propus să le ofere copiilor tot de ce a fost ea lipsită. Se consacrau în totalitate lor. Catinca povesteşte: „Jucam la loto cu speranţa de câştig, chiar dacă ştiam că n-o să câştigăm. Doream din tot sufletul ca Ionel şi Anişoara să aibă mai multe şanse decât noi. Nu ne-am lăsat în speranţa câştigului la loto, în fiecare lună, puneam deoparte nişte bani pentru ei. Munceam ambii în mai multe locuri. Când le-a venit vremea de grădiniţă, ne-am făcut luntre şi punte ca Ionel şi Anişoara să meargă în cea mai bună grădiniţă. Apoi ne-am zbătut ca să ajungă la cea mai bună şcoală din oraş.

De mici, fiul şi fiica au luat lecţii de muzică, dans, au învăţat să joace tenis şi fotbal, în fiecare vară, mergeau împreună cu noi în excursii. La 15 ani, i-am cumpărat lui Ionel computer, iar în anul următor i-am cumpărat şi Anişoarei. Avem mulţi prieteni de familie în jur şi, în casa noastră, foarte des se dădeau petreceri de la care copiii aveau ce învăţa. De ziua lor, copiii îşi puteau invita prietenii acasă fără restricţii. Orice sărbătoare venea în casă cu surprize plăcute. Ziceam să fie un exemplu bun pentru ei, ca atunci când vor creşte să facă şi ei ca noi”.

Copiii pleacă de acasă

Când le-a venit vremea copiilor să plece la studii, le-au prins foarte bine banii puşi deoparte, care au fost împărţiţi egal pentru amândoi. Ionel a studiat informatica şi are o slujbă foarte bună la Chişinău. Anişoara a absolvit ASEM-ul şi s-a angajat la o bancă. La 24 şi 23 de ani, au propriile garsoniere în capitală, apartamente cumpărate prin sudoarea părinţilor. Vin să-şi vadă părinţii din ce în ce mai rar. Au devenit independenţi şi îşi văd de vieţile lor.

Aşteptau o surpriză din partea copiilor

Mândră de copiii săi, Catinca nu înţelegea de ce verişoara Veronica era întotdeauna critică faţă de ei şi de ce îi reproşa uneori: „Prea sunt răsfăţaţi copiii aceştia! Nu le mai arăta şi tu că îi iubeşti atât de mult! Ce, nu ştii că şi prea multă iubire strică?”.

La începutul acestei veri, Leonid şi Catinca au marcat 25 de ani de viaţă în comun. Cu ceva timp înainte, prietenii i-au întrebat cum vor face nunta de argint. Le-au spus că nu ştiu, că le pregătesc ceva copiii. Erau convinşi de asta pentru că şi Ionel şi Anişoara ştiau foarte bine că 5 iunie este ziua când părinţii lor au făcut cel mai important legământ din viaţă.

Copiii unor prieteni din cercul lor, când aceştia şi-au sărbătorit nunta de argint, au dat o petrecere de s-a minunat tot cartierul: cu multe flori, lumânări, cu o tortă mare de îngheţată. Catinca se întreba: „Oare ai noştri ce ne pregătesc?”. Şi cu sufletele fremătând de emoţie se pregăteau de sărbătoare. Cu o lună înainte i-a cumpărat lui Leonid costum nou, iar ei  – o rochie foarte frumoasă. Iar serile, ca nişte copii, închideau ochii şi se vedeau deja cu inimile bătând de surprize în cea mai frumoasă zi din viaţa lor.

Prea multă iubire strică

Au început să-şi descoase copiii să vadă cam ce le pregătesc. Li s-a părut o glumă răspunsul că aceştia urmau să plece în acel weekend la Ierusalim. Şi-a zis că o fac pe mortul în popuşoi pentru a camufla surpriza. Ajunsă în vinerea dinaintea aniversării, femeia a început să-şi facă griji. Prietenii şi rudele o întrebau unde se va da petrecerea şi ea nu ştia ce să le răspundă. L-a sunat pe Ionel: „Chiar plecaţi duminică la Ierusalim ori aţi glumit?”. „Te rog, mamă, nu ne sâcâi atâta! Lasă-ne să plecăm în pace! Da, eu cu iubita mea şi Anişoara cu iubitul său. Dacă ţi-am spus că plecăm, de ce ne-ai mai sunat?” „Voiam să ştiu… dacă n-aţi uitat cumva de nunta noastră de argint. Duminică împlinim 25 de ani de căsătorie şi le-am spus prietenilor că tu şi Anişoara aţi aranjat o petrecere.” „Of, Doamne, mamă, umblaţi şi voi cu nimicuri!”

Catincăi i s-a ridicat un nod în gât, şi-a adus aminte de vorbele verişoarei, s-a gândit la rochia ei frumoasă, la costumul lui Leonid, la anii ei de muncă prin locuri suplimentare ca să  câştige bani pentru copii şi la prietenii lor care aşteptau cu nerăbdare această zi. A cuprins-o ameţeala, dar şi-a revenit repede şi i-a zis băiatului: „Apoi, am glumit şi eu, Ionele! Nu mai dăm nicio petrecere. Vom sărbători la treizeci de ani. Mai sunt cinci ani până atunci, aşa că aveţi timp să vă pregătiţi. Drum bun! Mergeţi sănătoşi la Ierusalim!”.

Lui Leonid i s-a strâns inima: „La ce-mi foloseşte acum zbuciumul unei vieţi întregi? Dumnezeule, Doamne, un munte îmi apasă pe suflet. Ce trist e când cei dragi uită de tine şi nu pot să-ţi ghicească gândurile! Da’ eu credeam că Ionel şi Anişoara  sunt copii deosebiţi”.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce