Când diavolul nu doarme

La o periferie a oraşului, trăia o familie de simpli muncitori –Ion şi Elena Cojocaru. Erau oameni buni şi evlavioşi şi aveau trei copii. Al doilea copil a venit pe lume la un interval de 14 ani după primul, iar al treilea era doar cu doi ani mai mic decât al doilea. Munceau din greu aceşti gospodari pentru  întreţinerea casei, se rugau seară şi dimineaţă Domnului.
A murit cu faţa luminată şi cu lumânarea aprinsă în mână

Dragostea pentru cuvântul lui Dumnezeu s-a lipit de sufletul feciorului mai mare, Dumitru, care a ales să-şi continue studiile la Facultatea de Teologie a Universităţii din Iaşi. După ce a isprăvit studiile, s-a retras la o mănăstire. Tânărul era bolnav de inimă de la naştere. Plin de darul lui Dumnezeu, avea spor în toată lucrarea cea bună. Îi plăcea viaţa monahală. Se considera fericit alături de fraţii din mănăstire şi mergea cu ei în pelerinaje. A ajuns şi la Sfintele Locuri, unde s-a închinat la mormântul Domnului.
S-a întors plin de bucurie şi de pace la mănăstire. Puţin timp după aceea, alesul lui Dumnezeu Dumitru, în vârstă de doar 26 de ani, s-a îmbolnăvit grav şi, peste câteva zile, a închis ochii. A murit după ce s-a iertat cu toţi fraţii, cu faţa luminată şi lumânarea aprinsă în mână. Era lumânarea din noaptea Învierii…
Moartea părinţilor

Nu era dezgheţat bine pământul când vecinul soţilor Cojocaru a început să sape o fântână. Ion era un fântânar bun şi s-a prins să-îi sape fântâna chiar dacă nu îi plăcea locul ales. A săpat vreo doi metri. Tocmai trecea pe acolo un preot bătrân care le-a spus să se oprească, deoarece vor da foarte greu de apă. Vecinul însă nu a ţinut cont de sfatul preotului. A îndemnat fântânarii să continue săpatul. Şi ce credeţi? Bătrânul preot avuse dreptate. Într-adevăr, apa era departe. Au săpat câteva luni în şir şi, când au ajuns la 28 de metri, au dat de o vână bună de izvor. Ion a căzut în genunchi şi a mulţumit Domnului, apoi a coborât în fântână. Nu ştia sărmanul că coboară pentru ultima dată. Deşi coborâse de mai multe ori la mari adâncimi, de data asta inima îndurerată de pierderea feciorului nu a rezistat. La câteva luni după tragica întâmplare, cu inima sfâşiată de durere, a plecat la odihna cea veşnică şi Elena.
Cornel şi Vlad rămân în grija bunicii

Cei doi copii – de 10 şi 12 ani – au rămas în grija bunicii de 74 de ani. Fireşte, bătrâna nu putea să îi ţină în frâu. Şi nici pensia ei nu acoperea dorinţele copiilor. Şi atunci copiilor le venise gândul să se apuce de furat. Prima dată au furat două gâşte din  pe care le-au vândut la piaţă şi şi-au cumpărat bomboane. Şi dacă au văzut că le-a mers, au mai furat păsări şi de prin alte poeţi. Apoi au început a intra prin casele oamenilor când aceştia plecau la lucru. Furau aur, bani, telefoane mobile, au pus mâna şi pe o cameră video. Vindeau aceste lucruri şi îşi cumpărau banane, portocale, ciocolată, gumă de mestecat, mergeau şi la cafenele  internet.
Dar ulciorul nu merge de multe ori la apă. Poliţia i-a descoperit  după ce furaseră multe lucruri. Au stat sub supraveghere câteva luni, au mâncat şi bătaie de la oamenii legii. Iar când i-au  eliberat, au promis că nu vor mai fura. Însă furtul devenise deja o boală pentru ei. Aşa că nu s-au putut ţine de cuvânt. Peste puţin timp după ce au fost eliberaţi, au început din nou să fure. De data asta din magazine. Furau ţigări, cafea, rachiu şi le vindeau mult mai ieftin la piaţă. Pofta pentru furt creştea şi băieţii au prins a nu merge la şcoală şi a nu dormi acasă. Au ajuns din nou pe mâna poliţiei. Şi din nou au fost puşi la respect. Şi parcă le veniseră mintea la loc.
De la furt la omucidere

O perioadă, băieţii au fost cuminţi. Dar din dorinţa de a îmbrăca o haină mai bună, de a mânca mai pe săturate, gândurile cele rele au prins a roi în capetele lor. Cel rău a început din nou să îi atragă în mrejele sale. Şi într-o seară, când tocmai poştaşul împărţise pensia, Cornel şi Vlad au pătruns în casa unei bătrâne de pe strada lor. Bătrâna aproape că nu vedea, dar i-a recunoscut. La început, băieţii au rugat-o să le împrumute măcar o sută de lei. Şi bătrâna, ştiindu-i fără părinţi, clătinând trist din cap, le-a dat o bancnotă de 100 de lei.
Hoţilor atâta le-a trebuit – să vadă unde ţine femeia banii. Şi atunci fratele mai mare i-a sucit bătrânei mâinile la spate, iar celălalt i-a luat toţi banii, adică pensia pentru o lună. Victima a început a ţipa. Cei doi, cuprinşi mai mult de frica să nu fie auziţi decât de furie, i-au băgat nişte cârpe în gură. Şi aşa, cu cârpele în gură, o iscodeau unde mai are bani. Dacă au văzut că nu pot afla nimic, au prins a o lovi cu picioarele, fiind convinşi că bătrâna va ceda până la urmă şi le va da banii ascunşi pentru înmormântare. Au lovit-o până au omorât-o şi n-au mai aflat nimic. Legea, fireşte, şi-a spus cuvântul. Cornel îşi ispăşeşte pedeapsa în închisoare, iar Vlad într-o instituţie specială pentru minori.
În ochii lui Vlad tremură ceva groaznic

Povestea asta am aflat-o de la Vlad. E un băiat drăguţ, dezgheţat, destul de matur pentru vârsta lui. În ultimul timp, citeşte mult din cărţile sfinte. Zice că e bine ca tinerii să cunoască măcar câteva din vieţile oamenilor aleşi pe care i-a avut Biserica. Pentru că atunci când te apleci asupra cărţilor sfinte, devii alt om, vrei să fii mai aproape de Hristos.
L-am întrebat viaţa cărui sfânt îi este mai aproape de suflet. Mi-a răspuns că toţi sfinţii sunt exemple de sacrificiu, dar cel mai tare l-a impresionat viaţa Sfântului Serafim de Sarov. A specificat că se roagă şi la fel ca Sf. Serafim în faţa Icoanei „Tânguirea Maicii Domnului”, care este „bucuria tuturor celor necăjiţi”. Am mai constatat că Vlad are minte ageră şi memorie bună, căci ştie pe de rost pasaje întregi din cartea despre viaţa Sf. Serafim de Sarov. Şi nu-mi venea să cred că acest băiat a fost capabil să comită crima aceea.
Atunci când l-am rugat să îmi povestească cum de s-a întâmplat una ca asta, faţa i-a devenit albă, iar în ochii săi am văzut nelinişte şi frică. Ceva groaznic tremura în ei. A tăcut multă vreme. Apoi mi-a spus că îi vine foarte greu să vorbească. Vedeam că era chinuit şi zbuciumat. Într-un târziu, cu ochii plecaţi în pământ, mi-a înşiruit tabloul groaznic al crimei, încheind cu cuvintele: „Cât de înfricoşător este ceasul morţii pentru tot omul, dar ce straşnic e să vezi cum îşi dă duhul un om omorât de tine! De atunci nu mai am somn liniştit. Bătrâna mă necăjeşte mereu cu fel de fel de vedenii înspăimântătoare. Încerc să le alung prin rugăciune, dar nu mă părăsesc”.
Privindu-mă în ochi a adăugat: „A fost prea multă tristeţe pentru un suflet de copil. Dacă nu murea bădica, nu mureau mama cu tata, cred că n-aş fi făcut prostia asta atât de mare. E greu, e tare greu păcatul şi nu ştiu dacă am să fiu iertat vreodată!”
The following two tabs change content below.