Când ambiţia îţi întunecă minţile

Viaţa merită trăită frumos, indiferent de cum ţi-o pecetluieşte destinul

 Moş Grigore are 82 de ani, dar arată ca de 60. De 12 ani e văduv. Locuieşte de unul singur în căsuţa construită cu propriile mâini din care au zburat pe la cuiburile lor patru copii. Născut şi crescut într-un sat din fostul judeţ Soroca, a fost deprins cu munca din fragedă copilărie şi munceşte până în prezent. Lucrează cinci hectare de pământ. Ţine pe lângă casă vacă, cal, porci, păsări. A fost şi a rămas gospodar de frunte în sat, cântăreţ renumit, are voce frumoasă şi armonioasă. De cum a păşit pragul redacţiei, bătrânul cu chip de atlet şi-a început povestea cu cuvintele: „Eu nu m-am căsătorit din dragoste, dar din ambiţie…”

 

Prieteni la cataramă

 

S-a întâmplat aceasta cu mulţi ani în urmă. Grigore, Dumitru, Liza şi Valeria erau aproape de aceeaşi vârstă. Grigore s-a îndrăgostit de Valeria încă de pe băncile şcolii, iar Dumitru, de Liza. Împreună mergeau la iaz, la seratele şcolare, la film, la club. Anii de şcoală au zburat ca puful de păpădie şi prietenii s-au despărţit. Grigore a plecat să-şi continue studiile la Institutul Pedagogic din Bălţi, Facultatea de Fizică şi Matematică, Valeria a mers la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii de Stat din Chişinău, Liza – la un colegiu de finanţe, iar Dumitru – la o şcoală de şoferi.

În vacanţă, sâmbăta, duminica se întâlneau şi petreceau împreună. Flăcăii le sorbeau cu ochii pe domnişoare, îmbătându-se de farmecul dragostei, iar ele arătau tot timpul o veselie ca ziua cea bună. Se despărţeau, aşteptând cu nerăbdare noile revederi. Aşa a trecut un an. În toamna următoare, Dumitru a fost înrolat în armată. Pleca de acasă pentru trei ani şi l-a rugat pe Grigore să fie în preajma Lizei, să nu le permită altor flăcăi s-o cucerească. „Bine, prietene! Să n-ai nicio gijă, o laşi pe mâini de nădejde.”

Prima dragoste se destramă

Şi cu adevărat, Grigore s-a ţinut de cuvânt. Liza i-a răspuns la toate scrisorile lui Dumitru, l-a aşteptat, nu s-a măritat. Când s-a ntors flăcăul din armată, ea lucra contabilă la cârmuirea colhozului. Peste câteva săptămâni, Dumitru a dus-o acasă s-o prezinte părinţilor. Mama a primit-o cu răceală şi, fără pic de ruşine, s-a răstit la ea: „Copilă dragă, chiar nu vezi că nu eşti de nasul băiatului meu?! Eşti urâţică, josuţă, nu te potriveşti deloc cu flăcăul meu înalt şi frumos ca un brad. Şi apoi, te-am tot văzut plimbându-te cu Grigore al lui Nichifor, du-te şi te mărită cu el, şi lasă-l, te rog, pe Dumitraş în pace!”.

 

Chiar dacă Dumitru se împotrivea dorinţelor părinţilor, Liza a preferat să se despartă de el decât să-şi mănânce zilele cu o soacră care n-o vrea de noră. În aceeaşi seară, a alergat la Grigore. Avea ochii umezi, glasul îi tremura de emoţie. „Ce s-a întâmplat?”, a făcut acesta speriat. „Dumitru… mama lui… nu mă vrea. De ce l-am aşteptat ca o proastă trei ani? De ce?…” Cuprins de milă, Grigore, care tocmai se certase cu Valeria, i-a luat mâinile într-ale sale şi i-a spus hotărât: „Lizuţă, fato, dă-mi voie să-ţi răscumpăr suferinţa, mărită-te cu mine!”.

Fata s-a uitat cu duioşie în ochii flăcăului, l-a mângâiat cu mâna pe obraz şi n-a scos niciun cuvânt. Trebuie să vă spun că, aşa ca prieteni, ei se simţeau foarte bine unul în preajma celuilalt. Liza avea sufletul mai plin decât Valeria. Avea mereu ceva nou de povestit, avea o atitudine mai deosebită faţă de viaţă. O lună s-a închis Liza în sine. Nu-i dădea niciun semn lui Grigore care avea tot felul de presupuneri şi îndoieli.

Într-o zi, prietenul a găsit la cămin o scrisoare cu câteva rânduri din partea ei: „Vino duminică acasă.Vreau să te văd. Mi s-a făcut dor  de tine”. N-a mai aşteptat duminica, a plecat chiar a doua zi în sat. Voia să-i facă în ciudă Valeriei şi să se însoare cât mai curând. A găsit-o pe Liza plină de însufleţire. Parcă adunase în suflet numai primăvară. I-a alergat în întâmpinare şi l-a cuprins de gât: „Ştii, Grigore, m-am gândit la propunerea ta. Dacă încă nu te-ai împăcat cu Valeria, sunt gata să mă mărit cu tine”.

Peste două săptămâni, au făcut nunta. Grigore nu s-a mai întors la institut să-şi termine studiile. S-a pus pe gospodărit şi gospodăreşte până azi. Tot în toamna ceea, s-a însurat şi Dumitru cu cea mai frumoasă fată din sat, dar a fost nefericit. A murit de tânăr de inimă rea.

 

Sub semnul bunei cuviinţe

 

Bătrânul povesteşte: „Nu i-am promis atunci Lizei că o voi iubi toată viaţa, pentru că o iubeam pe Valeria. Şi nici n-a fost dragoste între noi. Am trăit din respect 43 de ani sub semnul bunei cuviinţe. Nu am atins-o nici cu un deget, nu i-am aruncat niciodată vorbe de ocară. Am fost într-un fel fericiţi. Cu Dumitru, am rămas prieteni. I-a părut rău după Liza toată viaţa, a iubit-o până a plecat la Domnul. Într-un timp, când în familia noastră se născuse deja primul copil, i-am spus: „Măi Dumitre, dacă tu nu poţi fără de ea, eu mă retrag, convieţuieşte tu cu ea mai departe”.

 

Liza n-a vrut nici în ruptul capului. Mă iubea mititica, m-a iubit până a închis ochii. Înainte de moarte, mi-a mărturisit ca în faţa preotului că m-a iubit întotdeauna numai pe mine. M-a îndrăgit încă din copilărie, dar n-a cutezat să-mi spună. Vedea că umblu nebun după Valeria care mi-a intrat în sânge pentru toată viaţa.”

 

Revedere după 35 de ani

 

După moartea Lizei, Grigore s-a reîntâlnit cu Valeria, n-o văzuse 35 de ani. Ea se mutase de la Cahul, unde muncise o viaţă profesoară, la Chişinău, ca să fie mai aproape de unicul ei fecior. Bărbatul îi decedase cu ceva timp în urmă. Au răvăşit amintiri despre acele zile pe care n-o să le mai poată trăi niciodată şi au hotărât să se vadă din când în când. Bătrânul oftează: „Într-o duminică după ce am stat la masă, m-a furat somnul. Nu ştiu cât timp am dormit, dar când m-am trezit, afară ploua cu găleata. Am rămas la ea. A venit, s-a culcat lângă mine. Gurile noastre se căutau lacom ca în tinereţe, trupurile s-au lipit unul de altul şi, în timp ce nu mai aveam nevoie de cuvinte, între noi, din senin, a căzut de pe perete poza soţului ei. Am sărit amândoi ca fripţi. „Ce-o mai fi şi asta?”, am întrebat.

 

„Un semn venit de la soţul meu”, a zis Valeria cu tângă şi a luat poza cu rama desfăcută încercând s-o refacă. Multe am mai depănat în noaptea aceea, convinşi fiind amândoi că ea trebuia să devină soţia mea şi ar fi devenit dacă nu mă căsătoream din ambiţie cu Liza. Din duminica de pomină nu ne-am mai întâlnit pentru că ea nu vrea să lase Chişinăul, iar eu nu mă pot despărţi de sat. Însă cred cu fermitate că viaţa mea a început cu Valeria şi va sfârşi odată cu ea. Au fost tare frumoase scurtele clipe petrecute împreună şi nu poate fi altfel…”