Campanie JURNAL//Dăruieşte o şansă!

JURNAL de Chişinău a lansat campania de Crăciun „Dăruieşte o şansă”. Zeci de familii nevoiaşe aşteaptă cu sufletul la gură o minune de Crăciun. Dacă reuşim să aducem spiritul sărbătorilor de iarnă în casele câtorva, este deja o minune. JURNAL te îndeamnă să dăruieşti o şansă pentru Olguţa, Vasile, Irinuţa, Nicuşor, Alecu, Daniela şi alţi eroi ai campaniei noastre. Noi vă oferim această şansă, contactaţi-ne la numărul de telefon 069456968 şi anunţaţi pentru care micuţ doriţi să fiţi Moş Crăciun.

O şansă pentru Olguţa, Irinuţa şi Vasile

La Puhoi, r. Ialoveni, fostul judeţ Chişinău, am ajuns după ce am primit pe adresa redacţiei mesajul unei rude mai îndepărtate a familiei Soltan. Aceasta ne scria că Ludmila şi Igor şi-au unit vieţile acum 20 de ani şi au dat naştere la trei copii minunaţi, un băieţel şi două fetiţe. Cei care îl cunosc pe Igor spun că bărbatul a construit o frumuseţe de casă în satul Puhoi şi a fost un adevărat gospodar. Din păcate, a fost… În 2009, la vârsta de 39 de ani, Igor Soltan a decedat, lăsând în urma sa o soţie îndurerată şi trei copii minori. Copiii simt foarte mult lipsa tatei. Atunci când mama era la spital, el era cel care le pregătea mâncare şi avea grijă de ei. Astăzi, Vasile, de 19 ani, le poartă grija celor două surioare, de şase şi şapte anişori. Privind cât de optimist zâmbesc fetiţele, se pare că uiţi de toate greutăţile vieţii.

Mama micuţelor se roagă ca acest zâmbet de pe faţa fetelor ei să nu dispară niciodată. Nu reuşesc să le spun copiilor să aducă câteva poze cu toţi membrii familiei că Olguţa fuge sprintenă în casă. În cele câteva poze vedem o familie fericită – mama, tata şi două fetiţe zâmbăreţe. Dar unde-i Vasile?, întreb copiii. Tânărul ne spune că el este cel care a înveşnicit momentele fericite ale familiei Soltan. Dela Vasilecare din toate puterile încearcă să ţină piept greutăţilor în faţa cărora a fost pusă familia sa aflăm că este invalid de gradul II. Pensia sa împreună cu pensia de invaliditate a mamei plus indemnizaţia pe care o primesc surorile mai mici pentru că sunt orfane de tată, fac în total 1240 de lei, bani care abia le ajung să-şi asigure existenţa. Micuţele Olguţa şi Irinuţa nu îndrăznesc să-i spună mamei ce-şi doresc de Crăciun, dar dela Moşulaşteaptă să le aducă la fiecare câte o păpuşică, iar Vasile nu-şi doreşte altceva decât…sănătate.

O şansă pentru Nicuşor Filat

Svetlana Filat este o mamă care cel mai mult îşi doreşte să-şi poată ţine copilul în braţe. „Când te uiţi la mine, nici nu-ţi dai seama că sunt bolnavă”, spune Svetlana Filat, o tânără de 29 de ani din Mingir, Hânceşti, fostul judeţ Lăpuşna. Trei scări ale pragului din faţa casei sunt urcate cu uşurinţă de oaspeţii rari care bat la uşa femeii, însă nu şi de Svetlana. Tânăra este disperată că nu a mai rămas nimeni care ar putea să o ajute, iar atunci când priveşte la băieţelul energic care fuge din cameră în cameră, i se umple inima de durere: „Dumnezeu mi-a dat acest copil. Am luptat mult atunci când au vrut să mi-l ia şi să-l ducă la internat din simplul motiv că sunt invalid. Acum trebuie să lupt ca să-l văd pus pe picioare”.

Ştiam că mergem în vizită la o tânără cu deficienţe locomotorii şi primul lucru ce ne-a atras atenţia au fost câteva sfori pe care se uscau hăinuţele copilului. „Nu am puteri în picioare. Din cauza unui nerv de la spate, mi se atrofiază muşchii, dar încă mai pot mişca mâinile, deşi simt că puterile mă lasă”, spune îndurerată Svetlana. „Dacă aş avea un scaun cu rulant electric, aş putea ieşi din casă, m-aş deplasa pentru a-mi găsi un loc de muncă. Dar din pensia mea de 600 de lei abia reuşesc să cumpăr strictul necesar pentru băieţel”, ne povesteşte Svetlana. „Acesta este Nicuşor”, Svetlana ni-l prezintă pe fiul său de un an şi şase luni, care zâmbeşte radios. Micuţul ţine în mânuţe o maşinuţă fără o roată, îi este foarte dragă pentru că este unica lui jucărie. „Tare mi-aş dori să-l pot ţine în braţe cât mai des. Lui Nicuşor îi lipsesc îmbrăţişările şi se bucură de fiecare dată când cineva îl ia în braţe. Speranţa mea moare, dar mă gândesc că mai sunt oameni cu inimă mare care ar putea să mă ajute”, speră mămica.

O şansă pentru Alecu

Lilia era nespus de bucuroasă când a văzut că fiul ei de 26 de ani, Alecu, a început să mişte puţin mâinile. „Pentru noi, acesta este un mare progres”, spune mama. Atunci când a crezut că a depăşit toate greutăţile vieţii, soarta i-a mai aplicat o lovitură. „Fiul meu şi-a fracturat coloana vertebrală şi acum este ţintuit la pat. Avea atât de multe planuri”, ne povesteşte Lilia Vition. Cei care i-au sărit în ajutor au fost prietenii şi colegii de clasă. I-au adus din străinătate scaun cu rotile, pat special şi alte echipamente de primă necesitate pentru reabilitare, obiecte care nu sunt de găsit în RM. Am sunat la uşa apartamentului în care locuieşte Lilia şi fiul său. Am rămas surprinsă că mi-a deschis uşa o femeie foarte firavă care s-a dovedit a fi acea mamă curajoasă care, de mai bine de un an, luptă pentru viaţa copilului său. Fiecare pas îl face cu greu. „Când aveam trei ani, am căzut într-o groapă cu jăratic. M-am ales cu arsuri grave la un picior. Am stat în spital mai mult de trei ani. De atunci, în fiecare zi, trebuie să-mi pansez piciorul”, povesteşte mama. Deşi are tată, Alecu nu mai menţine relaţia cu părintele său. Acesta a divorţat de Lilia când băiatul avea câteva luni. „Îmi reproşa mereu că sunt invalidă şi nimeni nu mai are nevoie de mine”, îşi aminteşte Lilia. Cel mai mult femeia îşi face griji că, în scurt timp, va trebui să revină la serviciu. Deocamdată, este în concediu pe cont propriu şi nu are cu cine să-l lase pe Alecu. „Mai cred în minuni. Merg la biserică şi mă rog pentru sănătatea tuturor persoanelor care m-au ajutat. Îl rog pe Dumnezeu să-mi dea puteri. Nici nu vreau să mă gândesc ce se va întâmpla cu fiul meu dacă nu voi mai fi”, spune Lilia. Deşi există şanse care ar putea grăbi procesul de reabilitare a lui Alecu, posibilităţile financiare ale acestei familii formată din două persoane sunt limitate. Trăiesc din pensia de invaliditate a Liliei şi din alocaţia socială a tânărului care constituie în total circa 600 de lei. Printre picăturile de sudoare ce i se preling de pe frunte atunci când îl ridică şi îl face comod pe Alecu în pat se strecoară şi lacrimile de durere, durere fizică şi durere sufletească. „Mă simt neputincioasă”, spune printre lacrimi Lilia.

O şansă pentru Daniela

„Vreau ca Moş Crăciun să-mi aducă o păpuşă Winx”

Pe Daniela Rusu, o zgâtie de fată, cu ochii mari de culoarea cerului senin, am întâlnit-o la Centrul de reabilitare a copiilor cu afecţiuni neuromotorii, unde se află de mai bine de o săptămână. „Îmi fac ceva cu acul la picior şi mă înghimpă. Vreau acasă. Mi-e dor de bunica şi căţelul meu. Vreau să o văd şi pe prietena mea, cu care ne jucăm”, spune fetiţa. În urma unei encefalite virale, Rusu Daniela, din Năpadova, raionul Floreşti, fostul judeţ Soroca, a rămas imobilizată. La cei opt anişori ai săi, Daniela are un scaun cu rotile pentru copiii de patru ani, iar familia acesteia, mama şi bunica, nu au pe ce să cumpere unul pentru vârsta ei. În acelaşi timp, Natalia, mama fetiţei, ar vrea să poată pleca în România ca să-i pună Danielei orteze la picioare. Deşi au banii, din cauza că nu pot să obţină viză românească, nu pot să facă nimic. Daniela mi-a spus că ar vrea ca Moş Crăciun să-i aducă o păpuşă Winx, din desenul animat preferat.