Călcatul pe greblă, pensia deputaţilor şi oligarhii anonimi

DEZBATERE // Atât timp cât subiectul alegerii preşedintelui R.Moldova va fi abordat în lipsa unui concept fundamental despre forma de guvernământ, el nu are sorţi de izbândă

Pe parcursul ultimelor luni, trei subiecte nu părăsesc capul de afiş al presei, dar şi al discuţiilor din cadrul AIE. Ceea ce pare ridicol este că cele patru componente nu ştiu (sau se fac a nu şti) că temele respective au fost îndelung dezbătute anterior.

Valentin Dolganiuc,
ex. viceprim-ministru al R.Moldova

Primul subiect, care se profilează zilnic printre ştiri, este vechea dilemă: cum trebuie să fie ales preşedintele RM? Atât timp cât această temă va fi abordată în lipsa unui concept fundamental despre forma de guvernământ, ea nu are sorţi de izbândă. Astăzi, precum şi în alte timpuri, carul este pus înaintea boilor. Ca şi altădată, deciziile se adoptă în funcţie de persoanele care sunt în prim-planul vieţii politice. Se încearcă ajustarea legislaţiei la anumite persoane. Deci nu se porneşte de la teza că forma de guvernământ în Republica Moldova este republica parlamentară.

Ce înseamnă aceasta? Parlamentul este ales de către popor, preşedintele republicii şi prim-ministrul sunt votaţi de către organul legislativ suprem. Cel care reprezintă statul este
prim-ministrul. Preşedintele are funcţii limitate şi nu poate pretinde la imixtiune profundă în viaţa politică şi socială. Şi punctum.

Pe parcursul celor douăzeci de ani, am trecut prin toate situaţiile posibile şi imposibile. Oare chiar n-am învăţat lecţiile? E cazul să călcăm din nou pe aceeaşi greblă? De ce nu vedem şi nu luăm aminte la practica mondială?

În cazul alegerii preşedintelui de către tot poporul, acesta se egalează în drepturi (pornind de la modul de alegere) cu parlamentul şi înaintează pretenţii nefondate. Am uitat de era Lucinschi? Cea mai periculoasă formă de guvernământ este cea semiprezidenţială. Câte dureri de cap au vecinii noştri, România şi Ucraina. Dar şi Franţa.

Câţiva ani buni, toată puterea a fost concentrată în mâinile preşedintelui republicii (e vorba de Mircea Snegur). Am uitat care au fost consecinţele?

În ambele cazuri, preşedintele îşi dorea puterea absolută, iar responsabilitatea pentru eşecuri o plasa pe umerii guvernului. Şi-a făcut vreun preşedinte de până acum mea culpa?

Situaţia care se impune, pentru a avea stabilitate, este o republică parlamentară, cu o majoritate care numeşte preşedintele şi prim-ministrul.

Domnilor politicieni, nu faceţi căpăstru pentru mânzul nefătat. Ce se va întâmpla în situaţia când preşedintele, ales de către toţi alegătorii, nu este susţinut de majoritatea parlamentară? Va fi război permanent. Am avut, deja, astfel de situaţii care numai stabilitate nu se numesc.

Insistenţa cu care se modelează modul de alegere a preşedintelui republicii, pornind de la anumite persoane, este, cel puţin, ridicolă. Chiar credeţi că nu pricepem pentru cine se pregăteşte acest fotoliu? Vă dezvăluim secretul: a fost unul, acum avem doi.
Deoarece politica este arta posibilului, atât timp cât suntem ancoraţi într-o democraţie, trebuie să acceptăm regulile ei. Ceea ce se impune urgent este modificarea art. 78, pentru ca majoritatea parlamentară să poată numi preşedintele republicii cu simpla majoritate.

Nu pot să nu vă reamintesc că simpla majoritate din 101 este 51, şi nu 52. De altfel, acest verdict al Curţii Constituţionale este rezultatul bătăliei dintre Parlament şi preşedinte (Petru Lucinschi). Respect persoanele care îşi recunosc greşelile.

Echitatea falsă

Un subiect pur electoral, depăşit de timp, răsuflat, s-a transformat într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte în cadrul AIE. Este vorba despre pensiile deputaţilor. Atâta încrâncenare n-am observat în situaţii mult mai importante, cum ar fi evenimentele din 7 aprilie, de exemplu.

Ceea ce pare corect, la prima vedere, este de fapt o nedreptate. Nu poţi repara o maşină avariată doar umflându-i o roată.
Faptul că sistemul de pensionare în Republica Moldova nu are la bază un concept, nişte principii fundamentale nu este un secret şi nimeni nu poate contesta acest lucru. Am fost martor ocular când, pe parcursul anilor, fiecare castă şi-a promovat propriile interese pentru pensionare. Astăzi, conceptul este că nu există niciun concept. Şi atunci, cum poţi face echitate modificând doar un segment nesemnificativ?

Dacă doreşte cineva din tot sufletul, dar nu doar pentru un câştig electoral de moment, să facă echitate socială, trebuia să vină cu un proiect fundamental de modificare a principiilor de pensionare şi de calculare a pensiilor. Însă ceea ce s-a făcut nu este altceva decât un balon de săpun, care s-a spart deja, dar a creat animozităţi şi inechitate.

De ce un deputat care s-a pensionat acum un an are dreptul să primească 75%, iar unul care se va pensiona peste o lună – 42%? Prin ce se deosebesc ei? De ce un funcţionar public are dreptul la 75%? A făcut cineva, dintre cei cu iniţiativa, un calcul elementar? Sunt sigur că nu. În caz contrar, apăreau anumite întrebări, care-i determinau să mai cugete. Acest pas poartă un caracter pur electoral. Dar nu întotdeauna socoteala de acasă se potriveşte cu cea din campanie.

Domnilor parlamentari, anulaţi toate actele normative existente, recalculaţi toate pensiile pornind de la 42%, fixaţi aceeaşi vârstă de pensionare pentru toate categoriile sociale şi poate astfel, cât de puţin, veţi ajunge la echitate. În caz contrar, noi am învăţat lecţiile electorale şi nu vă mai bateţi cu pumnul în piept că vă gândiţi doar la popor.

Oligarhii anonimi

DEX-ul explică acest termen un pic altfel decât îl înţelegem noi. Majoritatea spun că oligarhii sunt persoanele care s-au îmbogăţit peste măsură prin furt şi fraudă. Dicţionarul spune că oligarhii reprezintă un grup restrâns de mari posesori ai capitalului financiar, care domină viaţa economică a unui stat.

Dacă luăm în calcul dicţionarul, sunt sigur că şi în Republica Moldova există oligarhi. Ceea ce se impune a fi discutat, de fapt, este modul în care ei au adunat aceste proprietăţi.

În condiţiile trecerii de la proprietatea de stat la cea privată, acumularea frauduloasă de capital a început încă în 1990. Au rămas fără niciun răspuns o sumedenie de interpelări ale deputaţilor: Unde au dispărut garnituri întregi de vagoane? Unde este flota Republicii Moldova? Cine şi cum a pus mâna pe proprietăţile Republicii Moldova din fostele republici? Ce-i cu aşa-zisele fonduri de investiţii, care au pus mâna pe toate bunurile cetăţenilor? Unde au ajuns banii organismelor financiare internaţionale? De ce anumite companii au fost scutite de repatrierea valutei? Cum de una şi aceeaşi companie de construcţii a reuşit să câştige toate tenderele Guvernului? Cine şi cum i-a lipsit pe mulţi cetăţeni de proprietăţile lor? Cine a pus la cale falimentarea anumitor bănci? etc., etc.

Aceste practici continuă şi astăzi. Vreţi un exemplu? Ce-i cu acest proiect de amânare a datoriilor şi anulare a penalităţilor rezultate din vestitul împrumut PL-480? Oare statul nu a restituit aceşti bani din impozitele cetăţenilor? De ce trebuie să se îmbogăţească cineva pe seama lor? Pentru că mămăliga nu explodează!

Acumularea sălbatică de capital s-a produs nu fără concursul şi consimţământul persoanelor sus-puse. Au pus umărul toate sistemele: cel judiciar, vamal, fiscal etc.

Astăzi, când aud declaraţiile unor foşti primi, am impresia că o mână a spălat şi continuă să o spele pe alta. Alianţa de nezdruncinat dintre putere şi capital este nemuritoare.