Călătorie de suflet în Ţara de Sus

 

Biserica mănăstirii Humorului

În pelerinaj la Humor, Voroneţ, Doroteia, Moldoviţa, Suceviţa şi Putna

La sfârşitul săptămânii trecute, am pornit spre Putna, la mormântul lui Ştefan cel Mare. Traversând Moldova, am ajuns în ţinutul mănăstirilor bucovinene, care ne-au impresionat prin frumuseţea lor şi a oamenilor întâlniţi în cale. În cele două zile de weekend, am reuşit să vizităm câteva mănăstiri, până să ajungem la destinaţia pe care ne-am propus-o.

Ion Tolomei, din s. Ruşi, colectează laptele de la gospodari

Căsuţele noi şi vechi, ornamentate cu trandafiri şi figuri geometrice, băncile sprijinite de gardurile joase, ori muşcatele ce atârnă de marginea acoperişului cu prispă lungă. Ceva mă face să cred că bucovinenii n-au plecat de acasă. Ici-colo, câte-un bătrân aşezat pe scaunul din drum urmăreşte maşinile şi autocarele ce se îndreaptă spre mănăstirile ce ademenesc turişti din toată lumea.

Şi numai căruţele, şi ele lungi, trase de căluţi cu floare împotriva deochiului, arată ce face azi bucovineanul gospodar. Ion Tolomei din Ruşi, de exemplu, strânge laptele de pe la porţile oamenilor, aşa cum o face în fiecare zi, Georgeta

Maria Hison, din Umor, de la care am cumpărat covorul

Câmpescu, alături de soţul ei, a încărcat un car cu fân. Tot urmărind şi noi ce urmăresc bătrânii, ajungem la poarta primei mănăstiri de pe traseul pe care l-am marcat la Chişinău.

Mănăstirea Humor

Restaurarea frescei Humorului

Atâta armonie de culori n-am mai întâlnit. În faţa mănăstirii Humor, un târg adevărat: aşternuturi înşirate pe jos, covoare agăţate pe garduri, ouă încondeiate ce umplu coşurile, cojoace suspendate de copaci, cămăşi aranjate pe umeraşe, toate numai flori şi ornamente viu colorate. Şi mănăstirea se întrezăreşte de după gard tot numai culori. De cum trecem poarta mănăstirii, tabloul mai capătă culoare: biserica e pictată din talpă până streașină, grădina, şi ea în floare. Presupun că şi atunci, prin secolul XVI, băştinaşii se jucau cu culorile exact ca acum. Pereţii doldora de frescă multicoloră, aş spune chiar supraîncărcaţi, cu scene biblice şi tablouri votive.

Interiorul bisericii, la fel ca şi exteriorul, pe alocuri cu pereţii deterioraţi şi fresca ştearsă de intemperii, cum spune măicuţa-ghid. Nici scenele cu draci (Judecata de Apoi) ce-i chinuie pe păcătoşi nu mă-nspăimântă, fiind cuprinsă de bucuria provocată de culoare.

Biserica mănăstirii Voroneţ

Înăuntru, asistăm la procesul de restaurare. Câţiva pictori, foarte tineri, cu periuţele subţiri cât vârful de peniţă, aştern culoare. Găurică cu găurică, cât vârful de peniţă, în linişte şi culoare, îi urmăresc vreo jumătate de oră şi încerc să estimez cam câte zile le trebuie lor ca să-şi termine. Un milimetru pătrat pe oră? „Ani, ani şi ani, zice măicuţa, şi după aceea iar de la-nceput”. Acum înţeleg ce înseamnă o mănăstire inclusă în patrimoniul mondial, cum trebuie restaurată, dar şi protejată. Fotografiez aşa ca să nu deranjez munca restauratorilor.

Ne îndreptăm spre târgul ce începe în faţa mănăstirii cu toate obiectele scotocite de prin cuferele cu bunuri ale bătrânilor, îmbibate cu miros de lemn şi levenţică, ce se vând alături de suvenirele chinezeşti. Pe un gard, descopăr covorul „coşul cu bujori”, exact ca la mama acasă, cel pe care l-a ţesut în copilărie împreună cu bunica şi surorile, pe care l-a şi primit de zestre. Cândva, cealaltă bunică a mea a schimbat un asemenea covor pe o vacă, salvând familia de foamete. Acum, noi îl negociem pentru o sută de dolari, din cei o sută de euro pe care îi cerea Maria Hison. Ne spune că l-a ţesut mama ei acum vreo 50 de ani. Nici aici nu mai ţes acum femeile, spune ea, doar le scot de la naftalină şi umplu gardurile din vecinătatea mănăstirii cu ele spre vânzare şi admiraţia străinilor.

 

Mănăstirea Doroteea

Câteva căsuţe mai la vale, mai facem nişte achiziţii, cămaşa visurilor mele! O ie adevărată, din in ţesut brodată de mâinile acestor bătrâne bucovinence. Ce bine-mi stă! Am s-o îmbrac la cele mai mari sărbători!

La mănăstirea Voroneţ nu avem voie să facem poze în biserică, Curios, de ce la Humor ne-au permis? Biserica e foarte asemănătoare cu cealaltă, şi la arhitectură, şi la pictură. Admirăm şi acest lăcaş sfânt, superb în arhitectură şi frescă, mai mare decât prima mănăstire.

Mănăstirea Doroteia

N-am plănuit să ajungem aici, drumul ne-a adus. Urcăm printr-un sat, până acesta se sfârşeşte, sus pe munte. Ajunşi aici, numai susurul pârâiaşului din vecinătatea mănăstirii se aude. La poarta lăcaşului ne întâmpină părintele

Părintele Pantelemon s-a rugat pentru noi

Pantelimon. Ca pe nişte oaspeţi mult aşteptaţi. Ne pofteşte în biserica cu hramul „Schimbarea la faţă”, ne citeşte şi o rugăciune. Această mănăstire e nouă, în 1997 i-a fost pusă piatra de temelie, iar în 2009–2011 a fost finisată pictura din biserică, de pictori de la Cernăuţi. Covoarele de pe jos, ne spune părintele, le-au cumpărat de la Ungheni, că erau mai ieftine. Acum construiesc un azil pentru bătrâni. Cu mila Domnului, a credincioşilor şi a călugărilor, speră să-l termine cât mai curând.

Mănăstirea Moldoviţa

Duminică, a doua zi a călătoriei noastre şi ultima, în care trebuie să reuşim atâtea, ne îndreptăm spre Moldoviţa. La această oră, gospodinele din sat abia îşi deschid şi ele tarabele cu obiecte de anticariat. Mai la vale de poarta bisericii, Ionică Iurniuc, un băiat de 13 ani, ţine în braţe ouă încondeiate. Mă apropii de el să cumpăr un ou frumos colorat. Aici mai sar vreo doi băieţi de vârsta lui ca să mă ademenească. Mamele lor le încondeiază, iar duminicile ei le scot la vânzare.

 

Biserica mănăstirii Moldoviţa

“Lângă poarta mănăstirii Moldoviţa, vreo 30 de italieni ascultă atenţi istoria mănăstirii povestită de o călugăriţă, în

italiană. Această femeie înaltă şi în vârstă vorbeşte limba acestor turişti atât de repede, gesticulând cu mâinile în toate părţile, încât italienii nu au nicio şansă să le fugă gândul şi privirea în altă parte.„

Turiştii italieni în jurul măicuţei vorbitoare de italiană

Din curtea mănăstirii, răzbate peste gard şi porţile deschise slujba de duminică. În curte, multă lume, nu încape în biserică. Aşezaţi pe scaunele din piatră ce înconjoară întreaga mănăstire asemănătoare şi ea cu precedentele, cei care n-au încăput în biserică ascultă slujba transmisă prin difuzoare. Nu avem nicio şansă să pătrundem înăuntru. Lângă poartă, vreo 30 de italieni ascultă atenţi istoria mănăstirii povestită de o călugăriţa în italiană. Această femeie vorbeşte atât de repede, gesticulând în toate părţile, încât italienii nu au nicio şansă să le fugă gândul şi privirea-n altă parte. Ascultăm şi noi captivaţi de slujnică, fiind impresionaţi de italiana pe care o vorbeşte. Extraordinar, de aceea e curtea plină!

Ionică Iurniuc, cu ouăle încondeiate de mama sa

Facem şi aici fotografii, dar numai afară. Fotografierea interiorului e interzisă şi la această mănăstire. Ne continuăm drumul, cu gândul să mai venim şi altă dată, într-o vacanţă mai lungă.

Ciumârna

Este o localitate în care ne-am oprit la văzul unei bisericuţe din lemn. La poarta bisericii, pe un scaun, nişte copii vorbesc parcă altfel. În curte, lângă clopotniţă, două femei aranjează o masă. Intrăm în bisericuţa mică din şindrilă unde se oficiază un parastas. Din pronaos, urmăresc cum este legănat un pom al vieţii, lângă uşă, ridic instinctiv aparatul. O femeie îmi dă din cap: „Faceţi, doamnă, numai să nu intraţi şi în altar”.

Româncele de etnie ucraineană din Ciumârna

Ochii credincioşilor îngenuncheaţi se îndreaptă bulbucaţi spre mine. Renunţ la idee, fiecare cu mortul lui, şi ies repejor din bisericuţă. Cele două femei de lângă clopotniţă se ceartă, parcă în ucraineană. Le întreb în ce limbă vorbesc şi ele încetează să se mai certe. Ne desfac o cutie mare cu gogoşi şi ne toarnă şi câte o afinată. Spun că toţi din sat vorbesc în limba asta, vorbesc însă şi româna. La şcoală, copiii lor învaţă doar în română.

Mănăstirea Suceviţa, mai grandioasă ca celelalte mănăstiri, cu un muzeu cu cărţi şi obiecte bisericeşti rămase încă de la ctitori. Tot mai multă culoare, de la o mănăstire la alta, pe măsură ce ne apropiem tot mai mult de Putna.

 

Biserica mănăstirii Suceviţa

“În interiorul mănăstirii Putna, mai multe morminte. Şi numai unul iese în evidenţă, cel al Marelui Ştefan, unde oamenii îngenunchează, depun flori, şi îşi fac semnul crucii deasupra lui. Îngenunchez şi eu, cuprinsă de emoţii şi lacrimi.„

La Putna

Împrejmuită de un zid enorm, ajungem la porţile mănăstirii unde-şi doarme somnul de veci marele nostru Ştefan. Scoatem iile noastre din pungi, chiar dacă sunt un pic şifonate, şi le îmbrăcăm. Obosiţi de drumul lung, aici ne revin puterile trezite de emoţii. Biserica, diferită la pictură de surorile ei, le încununează prin măreţie şi importanţa locului. În interior, mai multe morminte. Şi numai unul iese în evidenţă, cel al Marelui Ştefan, unde oamenii îngenunchează, depun flori, şi îşi fac semnul crucii deasupra lui. Îngenunchez şi eu, nu-mi pot stăpâni lacrimile.

Ana Mogopăţ, din s. Marginea, care ne-a mai vândut o ie

În zidurile mănăstirii Putna mai vedem un muzeu. Aici intrarea e pe bani. Chiar dacă în biserică ni s-a permis să facem câteva poze vrem şi aici, însă nu avem voie, doar la portretul voievodului de la ieşire… Ni se cere aparatul foto. Îl asigurăm pe călugărul de la intrare că n-o să facem poze. „Sunteţi din Basarabia? Intrarea e liberă pentru voi!”.

 

 

 

Mormântul lui Ştefan cel mare şi Sfânt

Putna, locul de veci al lui Ştefan cel Mare

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ioan Mihălescu şi Dumitru Nichitean, din s. Marginea, se întorc de la biserică

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Căsuţă din Gura Humorului

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nadea Roşcovanu